02/10/2026
Dacă se concentrează puțin, România simte în ceafă răsuflarea băieților din Malta, care nu pierd de patru meciuri. De Gibraltar nici nu mai zic, are cinci meciuri la rând fără înfrângere, timp în care a bătut Insulele Virgine Britanice și Insulele Cayman. Pe acolo suntem, în 2028 cu flăcăii ăștia ne luăm de ciuf în Liga Națiunilor. Cu Stoichiță antrenor, coborât din birou ca să salveze fotbalul românesc, și tot cu Burleanu șef la federație, explicându-ne în 1367 de cuvinte că suntem pe drumul cel bun.
Ne-au dat șase polonezii, dar adevărul e că am avut și ghinionul că Messi a dat o fugă până la Varșovia și s-a deghizat în Nicola Zalewski. Repriza a doua o să fie material motivațional în San Marino, pe ideea „uitați, ragazzi, există în Europa unii mai împiedicați decât La Serenissima”.
Sigur că toți ai noștri au fost slabi, dar, să recunoaștem, Mihăilă inspiră cel mai mult sărăcie, necaz și TikTok, cu mutra aia de adult în curs de dezvoltare care în anii 2000 ar fi fost respins la poartă în orice club bucureștean. Ianis Hagi se comportă precum odrasla directorului și îți cere mingea ca să o dea peste gard, în timp ce Drăgușin s-a școlit degeaba în Italia, că are subtilitatea unui tractor. Restul nu-s memorabili nici când joacă sub orice critică.
Dar nu-i doar că suntem slabi, problema e că mai suntem și fuduli. Primul pas spre progres e să te autoevaluezi corect, să recunoști că ești slab și de acolo să construiești un fotbal care ți se potrivește, cu otrăvit de fântâni și șicanat adversari. Poate nu bați nici așa, dar măcar nu încasezi 12 goluri în trei meciuri. Grecii, de pildă, stau cu zece inși în spatele mingii, au vibe de Otto Rehhagel 2004 și așa se iau de gât cu alde Germania și Olanda. Numai că noi încă avem impresia că suntem tehnici și alte fantezii.