Cristina Dogaru - Clarity Coach

Până acum, aici am vorbit mai mult despre oameni. Despre alegeri, claritate, limite, voce, relația pe care o avem cu noi înșine.

Așa că sigur cei mai mulți dintre voi nu știu că, înainte de toate astea și în tot timpul în care le-am făcut, am lucrat în branding. De peste 19 ani.

Am construit branduri de la zero, am lucrat la poziționare, identitate, strategie, voce, comunicare și la toate lucrurile care fac ca un brand să fie mai mult decât un logo frumos.

Iar în ultimii ani am adăugat peste toate astea și perspectiva pe care o aduce coachingul: felul în care oamenii se raportează la propria identitate, la alegerile lor, la vocea lor și la felul în care vor să fie văzuți și să se susțină în lume.

Astăzi lucrez din ambele direcții. Pentru că, de fapt, firul roșu este același: identitatea și modul în care o susținem în lume, în viața de zi cu zi.

Așa că m-am gândit să încep să vă arăt și partea asta din munca mea ☺️.

În Behind the Brand voi desface proiecte de branding la care am lucrat - unele mai vechi, altele mai recente - și voi povesti despre întrebările, alegerile și deciziile din spatele lor.

Nu doar despre cm arată un brand la final, ci despre de ce a ajuns să arate și să vorbească așa.

Începem în curând 🤍.

Cum ar trebui să arăți?
Cât de slabă. Cât de grasă.
Cu părul lung. Scurt nu e bine.
Cu machiaj, că altfel pari neîngrijită. Fără machiaj, mai bine naturală.
Nu-ți stă bine cu rujul ăsta, îți place ție?!
Prea mult (orice). Prea puțin (orice).

Și nelipsitul, binevoitorul, nesolicitatul „arătai mai bine înainte” 😅🤭.

Oare de ce credem că felul în care arată corpul altui om este o invitație la evaluare? Pentru că nu e ☺️.

Așa că atunci când vrem să îi spunem cuiva cm să arate, respectiv cm să fie, mai bine nu 🤫.

Claritatea nu înseamnă să găsești repede răspunsurile. Înseamnă să ai curajul să-ți pui întrebările pe care cei mai mulți le evită.

Iar apoi, odată ce le-ai pus, să ai curajul să răspunzi, știind că fiecare răspuns are un cost. Pentru că, din momentul în care ai văzut adevărul, nu te mai poți preface că nu îl știi. Știi că o relație nu mai e pentru tine. Știi că jobul la care mergi în fiecare dimineață nu mai e locul tău. Știi că spui lucruri în care nu mai crezi. Știi că, dacă nu pui limite, încet-încet te pierzi pe tine. Știi că este timpul să te alegi și pe tine, după o viață în care i-ai ales, mai ales, pe ceilalți.

De aceea cred că problema nu este lipsa clarității. Ci costul ei, pe care ne e tare greu să ni-l asumăm. Claritatea cere decizii, cere renunțări, cere conversații pe care le-ai evita. Cere să lași în urmă versiuni ale tale sau ale viitorului. Tocmai de aceea, claritatea schimbă vieți. Și de fapt, te aduce înapoi acasă, aproape de tine. 

The Art of Being Human #1

Ce bine 💚

Mă surprind și eu făcând exact lucrul pentru care oamenii vin la mine 🤭. Aș face de toate în același timp.

Scriu o carte. Pregătesc promovarea unui toolkit de branding și comunicare pentru școli private. Mă ocup de clienții mei. Administrez un business. Cresc doi copii. Îmi vin tot timpul idei de alte proiecte care mă entuziasmează 🫣🤭.

Problema e că în unele zile toate par la fel de importante și toate îmi cer atenție, timp și concentrare. Atunci mă simt copleșită și mă frustrează teribil faptul că nu reușesc să le împing pe toate cu aceeași viteză înainte.

Paradoxul este că îi ajut pe oameni să obțină claritate exact în astfel de momente. Dar, când e vorba despre viața mea, ce credeți? Am și eu blind spots 😅.

Lucrând cu mine mi-am dat seama și am acceptat că nu toate ideile pot fi prioritare în același timp. Că nu pot face 5 joburi într-o zi. Și că asta nu înseamnă să renunț la idei și vise, ci să le acord un sezon în care să devină vedete, adică prioritare pe rând. Așa am decis că unele sunt pentru acum, iar altele sunt pentru mai târziu. La fel ca florile dintr-o grădină, nu toate ideile înfloresc în același timp.

Asta îmi dă liniște și nu mai simt că renunț la ceva, ci că acord fiecărei idei timpul și atenția necesare, fără să mai pun presiune pe mine să acopăr totul în același timp. Sună cunoscut? 🤭

Dacă ar fi să te gândești la toate proiectele, ideile și lucrurile care se bat pentru atenția și timpul tău, care este proiectul care va înflori sezonul acesta și ce proiecte programezi pentru sezoanele viitoare? 🌱☀️

Viața se schimbă atunci când schimbi felul în care te uiți la ea.

Privește-o cu ochii unui explorator, nu ai unui om care are deja toate răspunsurile.

Observă mai mult. Întreabă mai mult. Miră-te mai mult.

Citește cărți care îți schimbă perspectiva. Intră în conversații care îți pun mintea în mișcare. Mergi pe drumuri noi. Cunoaște oameni diferiți de tine.

Curiozitatea ne ține vii. Explorarea ne ține tineri. Ne scot de pe pilot automat și ne amintesc că lumea e mult mai mare decât rutina noastră. Și chiar noi suntem mai mult decât cine ne-am impus să fim.

Nu tot ce merită descoperit se află departe. De multe ori, cea mai frumoasă descoperire începe cu o întrebare nouă 🤍. Sau cu o 🤭.

Cel mai greu a fost să-mi dau permisiunea de a mă opri din alergătură și din lupta pentru supraviețuire 🥹.

Ani întregi am trăit cu sentimentul urgenței și al pericolului. Trebuia să rezolv. Să produc. Să demonstrez. Să am grijă de copii. Să câștig suficient ca să trăim. Lucruri care mă țineau într-o continuă alergătură, într-o cursă fără sfârșit.

Îmi măsuram valoarea în câte făceam, cu nevoia de a fi mereu productivă și performantă. Reușisem în toți anii de școală și de corporație, de ce nu și acum.

De fiecare dată când simțeam să fac ceva pentru mine, ceva ce părea “neproductiv” - să scriu, să mă odihnesc sau să citesc o după-amiază întreagă - apărea și vocea în capul meu: “Acum? Chiar îți permiți să faci asta? N-ai cum, nu poți să te oprești.”

Ani întregi am crezut că nu am timp să scriu, dar de fapt, nu-mi dădeam voie să mă opresc suficient cât să stau într-un loc și să mă conectez cu ceea ce presupune scrisul. Nu-mi dădeam voie să fac loc unui vis care nu venea cu garanții de succes sau performanță, cm erau celelalte activități. Mulți dintre noi facem asta cu un vis îndelung amânat.

Adevărul este că foarte multe dintre alegerile importante din viața noastră încep cu permisiunea. Cu “îmi dau voie”.

Îmi dau voie să fac ceva pentru sufletul meu.
Îmi dau voie să mă răzgândesc.
Îmi dau voie să mă odihnesc fără să mă simt vinovat/ă sau inutil/ă.
Îmi dau voie să mă schimb sau să schimb direcția, chiar dacă o să fac și greșeli.
Îmi dau voie să mă opresc.
Îmi dau voie să fiu.

Eu, acum, îmi dau voie să scriu, chiar dacă m-am împăcat cu faptul că nu va fi perfect. Dar va fi uman.

Da, asta a fost cel mai greu de învățat: că nu trebuie să îmi câștig dreptul de a trăi abia după ce termin toată lista de lucruri de făcut. Nu după ce cresc copiii. Nu după ce termin tot ce am de lucru sau toate treburile din casă. Toate sunt lucruri care de fapt nu se termină niciodată și mereu va fi încă o bornă îndepărtată de atins.

Acum știu că viața nu începe după ce rezolvăm tot, dar trece pe lângă noi în timp ce suntem ocupați cu a rezolva tot 🩵.
Tu ce ai face dacă te-ai opri din ritmul obișnuit? 🤗

Vocea din capul tău nu ești tu, dar îți influențează viața, deciziile, încrederea în tine, curajul de a încerca. Așa că azi… visează ca un copil care nu se îndoiește de sine 🩵

Dacă ai nevoie de susținere pentru cm să faci asta, ascultă podcast-ul Vocea ta, susținător sau critic pe sau explorează ghidul pe site ☀️🤗.

Și oamenii din viețile noastre, la fel ca oamenii din cartea lui Backman au povești care se împletesc neașteptat și rareori sunt ceea ce par la prima vedere. Vedem doar câteva gesturi, câteva cuvinte, câteva decizii sau efecte ale lor și avem impresia că știm totul.

Dar fiecare om duce cu el un bagaj pe care ceilalți nu îl văd. Temeri, pierderi, anxietăți, regrete, speranțe, încercări, renunțări. Lupte și nesiguranțe despre care poate nu a vorbit niciodată cu nimeni.

Dincolo de ceea ce pare, ne asemănăm mai mult decât credem. Ne este teamă. Ne dorim să iubim și să fim iubiți. Ne îndoim de noi. Am vrea să fim acceptați necondiționat. Încercăm să facem tot ce putem cu resursele pe care le avem, în contextul de viață pe care uneori avem puterea și determinarea de a-l schimba, alteori încă nu.

De aceea, empatia și blândețea față de ceilalți și față de povestea lor neștiută complet sunt forme de înțelepciune. La fel și deschiderea (sau poate chiar umanitatea) de a înțelege, sau a ne opri puțin, înainte de a judeca.

O carte amuzantă și profundă în același timp, care curge impresionant și pe care nu o poți lăsa din mână 🤍.

🪫 Am pornit laptopul dimineață și nu s-a aprins. Uitasem să-l încarc. Azi și bateria mea internă se simte descărcată. M-am gândit imediat la cât de diferit ne purtăm cu noi.

Laptopul sau telefonul ne anunță când bateria e pe terminate și le punem la încărcat fără să ne supărăm pe ele.

Noi, în schimb, continuăm. Mai răspundem la un mesaj. Mai rezolvăm o problemă. Mai bifăm ceva de pe listă. Mai avem “puțin și gata”.

Până când nu mai avem răbdare. Nici energie. Nici bucurie în ce facem și ce trăim.

Corpul și mintea noastră au nevoie de aceeași grijă pe care o avem pentru lucrurile pe care le folosim zilnic. Avem și noi nevoie să ne încărcăm bateria înainte de a fi complet goală și fără să mai tragem de noi să funcționăm cu 5%.

Așa că am scos agenda, am notat ce era nevoie, am rezolvat urgențele de pe telefon și am luat o pauză fără vinovăție 🤭.