TraiFIT

🤯 Scene incredibile la US Open! Sabalenka a întrerupt meciul: "Cineva fumează iarbă! Puteţi face ceva?"

⤵️ Detalii în primul comentariu

Du-te la bancă și spune-i: „Vreau să fac o grădină. Permacultură. Diversitate, sol viu, apă, anotimpuri, plante crescute în ritmul lor. Nu vreau să forțez natura să-mi producă marfă la normă. Vreau să produc hrană.”

Bancherul te ascultă politicos, apoi vine întrebarea care omoară poezia: „Cât produce?”

„Nu știu exact.”

„Cât încasați?”

„Depinde.”

„Și cât veți produce anul viitor?”

„Depinde de ploaie, secetă, temperatură, sol, dăunători, anotimp…”

Adică exact răspunsul pe care nu-l suportă o bancă: adevărul.

Banca vrea cifre. Natura vine cu anotimpuri. Banca vrea randament. Pământul vrea răbdare. Banca vrea garanții. Grădina îți oferă o recoltă.

Și atunci omul care vrea să facă hrană cât mai aproape de firea ei ajunge să o facă pe banii lui, cu mâinile lui, pentru că proiectul cel mai sănătos este, paradoxal, unul dintre cele mai greu de „bancarizat”.

Între timp, comunitatea merge înainte: cu Lidl-ul ei, cu rafturile ei și cu tradiționalul ei în folie.

Acolo găsești tot ce trebuie ca să-ți imaginezi că ai ajuns la țară fără să fi ieșit din parcare: pâine tradițională, salam tradițional, brânză tradițională, rețetă autentică, gust de casă. Mai lipsește doar bunica tipărită pe etichetă, cu IBAN-ul lângă ea.

Pentru că „tradițional” a devenit una dintre cele mai profitabile forme de marketing. Nu mai contează atât ce a crescut în pământ, cât povestea pe care o lipești pe ambalaj.

Și vine bogătanul, bineînțeles. El nu mai mănâncă orice. El zboară până la capătul lumii pentru ceva „special”: local, organic, sezonier, autentic. Ia avionul pentru o roșie care a crescut la soare, într-un loc unde, probabil, dacă ar fi stat acasă, ar fi putut să-și pună singur trei semințe în grădină.

Dar să nu confundăm lucrurile: bogătanul nu zboară până în grădina țăranului. Zboară până la supermarketul potrivit.

Pentru că omul care lucrează cu permacultura, cu mâna în pământ și cu natura în spate, nu poate produce la comandă pentru toți zburătorii lumii. Nu are fabrică, nu are bandă rulantă și nici roșiile nu lucrează în trei schimburi.

Așa că apare piața: producție mare, standardizare, distribuție, certificări, ambalaj și, peste toate, povestea. „Local.” „Autentic.” „Tradițional.” „Organic.” „Sezonier.”

Adică exact ce trebuie ca marfa industrială să pară că vine din grădina în care n-a mai pus nimeni mâna.

Și aici este comedia: cel care cultivă cu adevărat în ritmul naturii produce prea puțin ca să hrănească industria, iar industria produce suficient de mult ca să poată vinde tuturor imaginea naturii.

Iar omul modern cumpără imaginea cu bani mulți, pentru că adevărul a devenit greu de găsit.

Am ajuns să finanțăm fără probleme ceea ce poate fi multiplicat, standardizat și vândut și să privim cu suspiciune ceea ce este viu, sezonier și imprevizibil.

Natura nu poate garanta producția.

Dar marketingul poate garanta povestea.

Și poate că acesta este paradoxul suprem: am construit o economie atât de eficientă încât poate produce industrial chiar și iluzia unei grădini.

Și poate că de aici începe toată povestea: omul nu mai știe să-și cultive grădina, dar vrea neapărat să guste grădinile altora. Nu mai știe ce înseamnă să pui o sămânță în pământ, să aștepți, să vezi ce crește și să înțelegi ce bagi în tine. E mult mai simplu să cumperi povestea: „tradițional”, „autentic”, „de la munte”, „rețetă veche”. Nici nu mai trebuie să știi cine a cultivat, cm a cultivat, ce a pus acolo sau ce ajunge, de fapt, în farfuria ta. Important e că cineva ți-a spus că e autentic.

Și omul modern parcă este mâncat de o mâncărime gastronomică. Trebuie să guste. Din toate. Oriunde ajunge. Dacă n-a băgat ceva în maț, parcă n-a vizitat locul. Pleacă pe Via Transilvanica, în Himalaya, în Toscana, în Japonia, în Patagonia și, în loc să se întrebe cine este, de ce trăiește și ce mai are de echilibrat în el, începe imediat: „Unde mâncăm?”

Traseul devine traseu gastronomic. Mergi, apeși pe borne, faci poze, bagi la maț și fotografia devine dovada că ai trăit.

„Uite unde am fost!”
„Ce-ai făcut acolo?”
„Am mâncat extraordinar!”

Extraordinar ce, măi omule? Te-ai hrănit sau doar ai colecționat senzații?

Te duci în Tibet și, pentru o zi, vrei să fii tibetan. În Japonia, japonez. La stână, cioban. Dar cultura nu ți se transferă prin lingură. Poți să fii spectator, poți să înveți, poți să înțelegi. Dar nu devii alt om pentru că ai mâncat ceva „tradițional”.

Și mai ales, habar n-ai ce lauzi. Dacă n-ai mai mâncat insecte, de exemplu, de unde știi ce ți-au pus în farfurie și ce efect va avea asupra organismului tău? Dar dacă scrie „delicatesă locală”, papila deja a primit ordin să aplaude.

Am ajuns chiar să plătim sume absurde pentru cafea trecută prin sistemul digestiv al unei pisici și să spunem „wow, ce experiență!”. Parcă natura ne-a dat cafeaua prea simplu și omul a zis: „Stați puțin, îi mai trebuie o poveste.”

Asta consumăm acum: nu doar mâncare, ci povești lipite de mâncare.

Iar povestea cea mai puternică este tradiția. Pentru că tradiția nu mai trebuie demonstrată. Trebuie doar invocată. Și gata: cârnațul devine patrimoniu, țuica devine leac, excesul devine ospitalitate, iar stomacul devine altar.

Te uiți la om și vezi cât de bine îi merge „tradiția” pe chip, dar el îți vorbește despre cât de sănătos este ceea ce tocmai ți-a pus pe masă.

Nu spun că omul de la stână trebuie să mănânce ca un nutriționist. Nici că tibetanul, japonezul sau bunica sunt modele universale de sănătate. Spun altceva: nu mai confunda locul de unde vine mâncarea cu efectul pe care îl are asupra ta.

Sănătatea nu este quinoa. Nu este salată. Nu este „bio”. Este să-ți înțelegi corpul, să ai ABC-ul nutriției și să nu lași marketingul, pofta și povestea să gândească în locul tău.

Dar omul nu mai vrea grădină. Vrea experiență.

Nu mai vrea să cultive. Vrea să guste.

Nu mai vrea să înțeleagă. Vrea să fotografieze.

Și nici traseele prin munți nu mai sunt, pentru mulți, despre întâlnirea dintre corp, minte și spirit. Sunt despre kilometri, borne, farfurii și story-uri. Să apeși, să mergi, să bagi la maț și să arăți ce-ai băgat la maț.

Boul de odinioară era în jug și știa.

Boul modern și-a cumpărat singur jugul, i-a pus etichetă de „libertate”, l-a urcat în avion și l-a plimbat prin lume.

Și când se întoarce, are sute de fotografii.

Dar niciuna nu-i răspunde la întrebarea pentru care, poate, ar fi trebuit să plece: „Eu, de fapt, de ce trăiesc?”

Există un soi de om modern care a ajuns să-și măsoare bogăția în pereți. Cu cât pereții sunt mai mulți, mai groși, mai lucioși și mai scump îmbrăcați, cu atât pare că viața lui a avut mai mult succes. Marmură de nu știu unde, parchet de nu știu care, mobilier făcut la comandă, tavane impecabile, suprafețe pe care n-a căzut niciodată o coajă de ceapă. Casa strălucește de bogăție, dar nu rodește nimic. E plină de valoare și, în același timp, complet lipsită de viață.

Iar când deschide frigiderul, găsește dovada prosperității: rafturi pline până la refuz. Numai că acolo începe o altă poveste. Cutii, pungi, ambalaje, etichete, produse ultraprocesate și ingrediente cu denumiri pe care trebuie să le cauți înainte să afli dacă sunt hrană sau instrucțiuni pentru întreținerea unei nave spațiale. Este abundență, fără îndoială. Doar că între abundență și hrană s-a strecurat o industrie întreagă.

Și poate că tocmai aici se vede cel mai limpede cât de ciudat am ajuns să definim bogăția. Pentru pereți suntem dispuși să strângem ani întregi, să cumpărăm încă un apartament, încă un teren, încă o proprietate. Urmărim Bitcoinul, acțiunile, dobânzile, randamentele și graficele care dansează pe ecran ca niște electrocardiograme ale lăcomiei. Construim avere cu o precizie de contabil, dar ceea ce ne hrănește ajunge aproape întotdeauna în coșul de cumpărături.

Investim enorm în locul în care locuim și foarte puțin în ceea ce ne ține în viață. Pereții sunt ai noștri. Hrana este a altora. Casa este permanentă. Roșia vine în plastic. Proprietatea crește în valoare. Omul care o deține, uneori, scade în sănătate. Și totuși, când vorbește despre viitor, își verifică portofoliul financiar, nu farfuria.

De aici se naște și una dintre cele mai mari iluzii ale bogăției moderne: că banii pot înlocui orice legătură pierdută. Dacă ai suficienți, îți cumperi hrană. Dacă ai mai mulți, îți cumperi hrană „premium”. Dacă ai și mai mulți, găsești pe cineva care să ți-o aducă la ușă. Totul poate fi cumpărat, ambalat, livrat. Numai că banii nu pot crește în locul tău și nici nu pot pune viață în ceea ce mănânci.

Și atunci apare omul perfect solvabil: locuiește într-o casă spectaculoasă, are conturi, investiții, criptomonede, proprietăți și un frigider inteligent care știe exact când expiră produsele. Numai omul dinăuntru pare să fi uitat ce înseamnă să fie viu.

Poți să ai Bitcoin. Poți să ai cinci apartamente. Poți să ai un portofoliu care arată impecabil pe ecran. Dar dacă organismul tău primește zilnic produse fabricate de o industrie care a făcut din pofta ta o linie de producție, toată această avere începe să capete ceva din absurdul unei comori îngropate lângă un om înfometat.

Pentru că, la urma urmei, există o diferență destul de brutală între a avea bani pentru hrană și a avea hrană. Prima este putere de cumpărare. A doua este viață.

Și poate că cea mai caraghioasă formă de sărăcie este aceea în care omul are de toate, mai puțin ceea ce nu poate cumpăra cu adevărat: o hrană vie, apropiată de el, pe care s-o recunoască nu doar portofelul, ci și trupul.

Poți fi proprietar de Bitcoin, dar dacă microbiomul tău este în ruină, e destul de greu să mai susții că ai înțeles ce înseamnă bogăția.

Se spune că fiscalitatea este sclavagism modern. Statul îți ia o parte din ceea ce produci și, dacă nu-i dai, îți amintește cine ține cheia de la ușă. Poate că uneori taxarea devine excesivă, nedreaptă sau sufocantă. Poate că trebuie schimbată. Dar există o întrebare pe care n-o prea pune nimeni: ce facem cu omul care își revendică libertatea fiscală în timp ce își pierde, bucată cu bucată, libertatea biologică?

Și să lămurim ceva de la început: de ce îi spunem „bou din cireadă”? Nu pentru că boul ar fi prost. Ar fi nedrept față de bou. Boul nu-și face teorii despre fiscalitate, nu se laudă cu libertatea și nici nu încearcă să demonstreze că țuica lui de casă este mai sănătoasă decât orice produs controlat. El își vede de cireadă. Omul, în schimb, are posibilitatea cunoașterii și alege să stea în jugul mentalității lui.

Berbecul merge în turmă. Boul merge în cireadă. Omul poate merge unde vrea. Numai că, uneori, preferă cireada.

Îl vezi cm aleargă după nefiscalizat fiindcă e mai ieftin: vin făcut în curte, țuică făcută în beci, mâncare „tradițională”, grăsime cât să lucească lingura, alcool, tutun, droguri și tot ce-i mai trece prin cap. Dacă-i vorbești despre sănătate, te privește ca pe unul care vrea să-i confiște tradiția. El nu vrea cunoaștere. Vrea preț mic.

Și aici apare ironia: ca să economisească niște bani, omul își amanetează sănătatea.

Fură din fiscalitate și, în același timp, se fură pe sine.

Alcoolul făcut în casă nu devine elixir pentru că are damigeana în pod. Tot alcool este. Iar „tradițional” nu înseamnă „sănătos”. Uneori înseamnă doar că prostia a avut suficient timp să îmbătrânească și să primească certificat de autenticitate.

Cireada aplaudă: „E mai ieftin! Fără bon! Fără taxe! Să nu ne mai jupoaie statul!”

Numai că statul pe care îl înjuri când îți cere contribuția este statul la care alergi când corpul tău, după ani de alcool, excese și nepăsare, îți trimite nota de plată.

Și atunci nu mai vrei moașa, descântecul sau popa cu lumânarea. Vrei medicul, chirurgul, ambulanța, aparatura și spitalul. Vrei medicina pe care n-o poate înlocui nici rugăciunea, nici cazanul din curte. Iar când te doare suficient de tare, nu mai întrebi dacă medicul are suflet, dacă spitalul este de stat sau privat și nici dacă primești mântuirea cu bon fiscal. Vrei să fii reparat.

Și aici apare șmecheria amară a sistemului: statul te lasă să fii liber până la poarta spitalului, iar când ajungi acolo, începe să-ți amintească prețul libertății. Pentru că medicii trebuie formați, spitalele trebuie construite, aparatura trebuie cumpărată, sistemul trebuie finanțat. Fie că ajungi la stat, fie că ajungi la privat, boala are talentul de a transforma economiile unei vieți în bani de tratament. Ai economisit la tarabă și plătești la capătul drumului.

Și poate că aici este cinismul suprem: statul știe că omul își poate permite să fie inconștient, dar tot statul va trebui, într-un fel sau altul, să gestioneze consecințele inconștienței lui. Îți vinde lumea prin reclame — alcool, fast-food, McDonald’s și toate minunile ambalate ale civilizației moderne — îți colectează taxele când consumi și, când organismul cedează, îți oferă sistemul medical care încearcă să te repare.

Ce afacere!

Tu ai vrut nefiscalizare.

Ai vrut să fie mai ieftin.

Ai vrut „tradițional”.

Ai vrut să faci ce te taie capul.

Ai vrut libertate.

Statul ți-a spus: bine.

Iar după treizeci de ani, când te întinzi pe masa de operație, îți întinde nota.

Atunci poate că întrebarea nu mai este dacă fiscalitatea este sclavagism modern. Poate că trebuie să întrebăm și dacă omul nu a devenit sclavul propriei prostii: captiv în alcool, în mâncare, în dependențe, în tradiții și în mentalitatea cirezii.

Pentru că dacă vrem să criticăm statul, să-l criticăm pentru ceea ce face. Dacă vrem să criticăm fiscalitatea, s-o facem cu argumente. Dar să nu confundăm libertatea cu dreptul de a ne distruge singuri și apoi cu pretenția ca societatea să ne repare.

Există o ironie pe care n-o mai poate fiscaliza nimeni:

ai fugit de taxe ca să plătești mai puțin, ai mâncat mai ieftin ca să economisești, ai băut mai ieftin ca să te distrezi, ți-ai făcut sănătatea praf ca să nu dai bani statului — iar când vine nota de plată a propriului trup, o prezinți societății.

Și atunci poate că nu mai vorbim despre fiscalitate.

Vorbim despre cea mai proastă afacere pe care o poate face un om: să fure din preț și să plătească diferența cu propria viață.

Iar boul, săracul, nici măcar nu știe că este în cireadă.

Omul știe. Și tocmai aici începe tragedia.

Oare cât mai permitem, ca oameni și ca societate, furtul acesta de sănătate ambalat frumos în marketing, tradiție, șmecherie și înțelepciunea ancestrală a lui „așa se face”? De ce n-avem curajul să-i spunem boului că e bou atunci când îl vedem rumegând liniștit în jugul hoției, al alcoolului, al tutunului, al drogurilor, al excesului alimentar sau al așa-zisei mâncări tradiționale, reinventată strategic de marketing ca să mai monetizeze cineva o regiune, o poveste și, eventual, și ficatul consumatorului?

Și ce mai contează dacă e turmă sau cireadă? Poate că există o diferență zoologică, dar în viața socială gardul este același. Când cineva ne spune că „asta e tradiția”, „asta face toată lumea”, „asta e sănătos” sau că într-o anumită cireadă numai proteina animală contează, noi nu mai verificăm nimic. Luăm verdictul de la berbecul din față și-l dăm mai departe, până când ajunge dogmă. Apoi ne mirăm că stăm cu inflamația în brațe și cu aciditatea pe post de rudă apropiată.

Avem cirezi în partide, turme în găști, comunități care ajung uneori mici stâne cu regulament interior, cercuri care se închid peste propriile convingeri și societăți întregi care se organizează în jurul aceleiași idei: „dacă facem toți, trebuie să fie bine”. Ne mutăm dintr-o turmă în alta, schimbăm doar ciobanul, sloganul, comunitatea sau tricoul, dar jugul îl păstrăm cu sfințenie. Și, culmea, ne imaginăm că suntem liberi.

Avem chiar și comunități care ar trebui să ne apropie, dar care, atunci când devin incapabile să accepte întrebarea, diferența sau îndoiala, se transformă în garduri cu oameni înăuntru. Pentru că o comunitate sănătoasă nu este cea în care toți gândesc la fel, ci aceea în care poți spune „cred că greșim” fără să fii trimis imediat la păscut.

Poate că aici este adevăratul furt. Nu doar că ne furăm sănătatea. Ne furăm curajul de a spune „nu”, discernământul de a întreba, libertatea de a ne exprima și puterea de a ieși din rând. De ce ne este mai frică să-i spunem unuia că bate câmpii decât să-l urmăm până în prăpastie?

Iar dacă tot ne jucăm cu Dumnezeu și dracul, poate că nu sunt chiar atât de departe unul de altul. Poate sunt două fețe ale aceleiași monede: Dumnezeu — altruismul; dracul — ego-ul. Și poate că la dracu’ nu ne trimite nimeni. Ajungem singuri acolo, de fiecare dată când ego-ul ne convinge că trebuie să avem dreptate, să consumăm ce consumă turma, să acceptăm ce ni se vinde și să tăcem atunci când ar trebui să spunem adevărul.

Nu contează dacă ești bou, oaie sau berbec. Nici dacă mergi în turmă, cireadă, gașcă, comunitate, partid sau societate. Contează ce se întâmplă în interiorul tău.

Pentru că cel mai mare furt nu este atunci când cineva îți ia banii din buzunar. Este atunci când, cu zâmbetul pe buze, îți ia sănătatea, discernământul și libertatea de a spune: „Nu. Asta nu-mi face bine.”

Poate că nu trebuie să spargem gardurile tuturor turmelor. Poate că trebuie doar să învățăm să nu mai confundăm gardul cu siguranța și turma cu adevărul.

Iar în ziua în care omul își dă jos singur jugul, hoțul rămâne, pentru prima dată, fără ce să mai fure.

Ca să ajungi la un anumit nivel de deșteptăciune, trebuie să renunți la câteva povești frumoase. Una dintre ele este aceea că omul care îți vinde ceva este, înainte de toate, preocupat de binele tău. Nu. Este preocupat de afacerea lui, iar afacerea lui trăiește din banii tăi. Restul — ospitalitate, omenie, zâmbet, „hai, că ești de-al nostru” — poate fi foarte bine ambalajul comercial al tranzacției.

De unde această încredere că vei primi mâncare bio, naturală, „sută la sută”, doar pentru că așa spune povestea? Dacă există o modalitate de a controla producția, de a reduce costurile, de a crește randamentul sau de a transforma o roșie banală într-o experiență „tradițională”, poți fi sigur că cineva va lua în calcul posibilitatea. Iar dacă turistul adulmecă „autenticul” ca pe o relicvă sfântă, cu atât mai bine: îi pui două borcane pe masă, o poveste despre bunica, trei fire de busuioc și ai construit instantaneu patrimoniul gastronomic al comunei.

Problema este că ospitalitatea și omenia devin foarte interesante atunci când le pui lângă fiscalitate. Cât timp turistul stă la masă, admiră grădina și ascultă povestea despre cât de natural este totul, omul este gazdă, sufletist, primitor. Dar spune-i că ar trebui să-și declare veniturile, să respecte regulile și să trateze activitatea ca pe o afacere, iar uneori dispare omenia mai repede decât dispare pâinea din coș. Dintr-odată, turistul nu mai este „musafirul nostru”, ci aproape dușmanul care vrea să-i ia pâinea de la gură.

Și aici apare paradoxul: dacă fiscalitatea este proastă, complicată sau nedreaptă, asta poate explica frustrarea omului, dar nu transformă automat nedeclararea veniturilor într-o virtute. Nu te obligă nimeni să faci pe ospitalierul dacă nu vrei să muncești în condițiile legale ale unei activități comerciale. Poți să bagi lopata în pământ, să cultivi roșii, să produci ceva, să construiești o activitate adevărată. Numai că munca cere timp, disciplină și sudoare. E mult mai comod să primești turistul în ogradă, să-i vinzi cazare, mâncare și povestea „de la țară”, iar partea mai puțin romantică a afacerii să rămână undeva în ceață.

E mai ușor să fii șmecher decât gospodar. Mai ușor să vinzi imaginea grădinii decât să muncești în ea. Mai ușor să exploatezi pofta omului decât să-i educi gustul.

Iar românul, când vine vorba de pofte, este uneori ca boul în jug: dacă vede scris „tradițional”, pornește înainte fără să mai întrebe ce se află în iesle. Adulmecă o zacuscă, o slăninuță, o murătură și trei cuvinte despre „rețeta bunicii” și gata — i s-a activat nostalgia, i s-a înmuiat discernământul și portofelul începe să respire singur.

Mai ales omul crescut între patru pereți de beton, care n-a băgat niciodată mâna în pământ și n-a văzut o roșie crescând în afară de raftul supermarketului, poate fi impresionat profund de o găleată cu pământ lângă o masă de plastic. Pentru el, asta este aproape National Geographic.

Dar să nu ne amăgim: dacă tu nu controlezi ce intră în farfuria ta, dacă nu știi cine produce, cm produce și ce interese are cel care îți vinde, atunci nu ești un consumator informat. Ești doar un turist care a venit să cumpere o poveste și a primit-o, frumos împachetată, cu sos de „autenticitate” peste.

Iar povestea cu omul care îți vrea binele, în timp ce tu îi lași banii pe masă, este foarte frumoasă. Aproape la fel de frumoasă ca povestea cu Moș Crăciun.

Doar că Moș Crăciun nu-ți cere bani pentru cazare.