07/10/2026
Cine este, de fapt, „copilul” din tribună?
Atunci când ambițiile adulților distrug frumusețea sportului juvenil!
Cred că imaginea de la Timișoara ar trebui să ne pună serios pe gânduri…
Nu pentru o zi, nu până apare următorul scandal… ci de fiecare dată când intrăm într-o sală de sport sau pe un stadion unde joacă niște copii.
La un meci de handbal feminin rezervat junioarelor de 13-14 ani, adulții au ajuns să se bată în tribune. Pe teren, copiii priveau. Unele fete țipau speriate. Una dintre jucătoare încerca, de la distanță, să le facă semn adulților să se oprească.
Gândiți-vă doar puțin la această imagine….
Copilul venise să joace handbal. Adultul trebuia să fie cel care îl protejează…. iar, pentru câteva momente, rolurile s-au inversat: copilul ajunsese să-i ceară adultului să se calmeze…
Aici nu mai discutăm despre handbal….Discutăm despre o problemă pe care o întâlnim, sub diferite forme, în aproape tot sportul juvenil.
Copilul nu trebuie să ducă în spate visul neîmplinit al părintelui….Sunt mii de părinți extraordinari care își duc copiii la antrenament, îi așteaptă ore întregi, fac sacrificii financiare, străbat sute de kilometri pentru un turneu și îi susțin indiferent dacă joacă două minute sau tot meciul.
Lor trebuie să le spunem, înainte de orice: respect.
Dar există și cealaltă extremă….
Părintele pentru care copilul trebuie neapărat să joace, aă fie titular, să marcheze…. Pe scurt … Să apară în acea fotografie. Să primească diploma și să ridice cupa. …Să fie remarcat.
Iar dacă nu se întâmplă?
„De ce nu joacă al meu?”
„De ce l-a schimbat?”
„De ce joacă celălalt?”
„Antrenorul are ceva cu el.”
„Arbitrul ne-a furat.”
Uneori se ajunge chiar la încercări de a influența deciziile sportive prin poziția socială, relațiile sau funcția unui părinte…. Uneori părinții conving alți părinți să transfere o jucătoarea/jucător la altă echipă … pentru binele copilului ei/lui… desigur… nicidecum pentru progresul celuilalt copil.
Din acel moment nu mai vorbim despre dezvoltarea copilului….Vorbim despre orgoliul adultului.
Un copil poate să nu fie pregătit astăzi să fie titular, și asta nu este nicio tragedie.
Poate fi pregătit peste șase luni. Peste un an. Poate are nevoie să crească fizic. Poate trebuie să învețe să ia decizii mai rapid. Poate trebuie să devină mai disciplinat. Poate alt copil este, pur și simplu, mai bun în acel moment.
A accepta asta este tot o formă de educație…
Pentru că viața nu îi va garanta copilului nostru primul loc.
Nu orice copil care câștigă la juniori va deveni sportiv profesionist, PUNCT.
Aici apare una dintre marile confuzii ale sportului juvenil, rezultatul de astăzi este confundat cu performanța de mâine.
Un copil poate fi extraordinar la 13 ani,poate domina competiția la 15 ani, poate câștiga campionate, turnee și trofee.
Dar trecerea către seniori este o altă lume…. una dură, dacă nu ești pregătit.
Tânărul care a acumulat câteva sute sau câteva mii de antrenamente ajunge lângă sportivi care au în spate ani întregi de pregătire, experiență, meciuri grele, eșecuri, accidentări, reveniri și mii de ore de muncă.
La juniori poate era cel mai puternic, dar la seniori întâlnește unul mai puternic.
Era cel mai rapid?
Acolo poate întâlni unul la fel de rapid, dar cu zece ani de experiență în plus.
Era vedeta echipei?
La seniori poate începe de pe bancă.
Iar atunci apare întrebarea: „Cum? Era campion la juniori și acum nu joacă?”
Pentru că sportul nu este o fotografie făcută cu o cupă la 14 ani.
Este un proces.
Tocmai de aceea copilul trebuie pregătit pentru drum, nu pentru fotografia de după finală.
„Campionul nostru!”
„Mândria familiei!”
Foarte frumos. Copilul merită felicitat.
Problema începe atunci când imaginea devine mai importantă decât realitatea.
Când nu mai contează dacă acel copil este fericit….Dacă îi place ceea ce face….Dacă progresează….Dacă este pregătit….Dacă învață ceva din sport….Important este să avem fotografia cu trofeul.
Dar peste zece ani fotografia rămâne doar o fotografie.
Copilul rămâne cu ceea ce l-am învățat.
Iar majoritatea copiilor care practică sport nu vor ajunge sportivi profesioniști….Și este absolut normal….Unul va deveni medic.Altul poate profesor.Altul mecanic.Inginer.Șofer.AntreprenorContabil.
Și să luăm exemplul contabilului.
Ce îl învățăm astăzi dacă, la 13 ani, după fiecare înfrângere, îi spunem că arbitrul este vinovat?
Peste 15 ani, când nu îi iese un calcul la serviciu, ce face? Îl caută pe arbitru?
Dacă devine inginer și un proiect este respins, începe să înjure?
Dacă devine medic și întâlnește o situație dificilă, caută imediat un vinovat?
Dacă devine antreprenor și pierde un contract, se ia la bătaie cu cel care l-a câștigat?
Evident că nu.
Viața îi va cere exact lucrurile pe care sportul ar trebui să îl învețe acum:
să piardă și să continue;
să respecte;
să muncească;
să accepte că altcineva poate fi mai bun;
să își controleze emoțiile;
să își recunoască greșelile;
să se ridice după un eșec.
Acestea sunt adevăratele medalii ale sportului juvenil.
Și antrenorii au o responsabilitate uriașă.
Ar fi nedrept să arătăm numai către părinți.
Există situații în care tensiunea pleacă inclusiv de pe banca tehnică.
Un antrenor de copii nu este doar omul care desenează o schemă pe tablă.
Este educator.
Copiii îi urmăresc reacțiile. Părinții îi urmăresc reacțiile….
Dacă după fiecare greșeală explicația este arbitrul, adversarul, federația, terenul sau oricine altcineva, mesajul transmis este extrem de periculos:
noi nu greșim niciodată...mereu este altcineva de vină.
Sigur că există greșeli de arbitraj, au existat, există și vor exista.
Dar dacă înainte să pregătim propriul meci analizăm cine ne arbitrează și abia după aceea analizăm adversarul și propria echipă, avem o problemă.
În sportul juvenil întrebările importante ar trebui să fie altele:
Ce am lucrat săptămâna aceasta?
Ce am îmbunătățit?
Unde am greșit?
Ce poate face copilul mai bine?
Cum îl ajutăm?
Cum îl facem să vină cu aceeași bucurie și mâine la antrenament?
Antrenorul care inflamează permanent atmosfera și transformă fiecare decizie împotriva echipei într-o conspirație nu pregătește doar următorul meci.
Educă, fără să-și dea seama, următoarea generație de părinți și sportivi.
Copilul vede. Copilul aude. Copilul învață.
Poate acesta este lucrul pe care îl uităm cel mai des.
Un copil aflat pe teren aude ce strigă tatăl lui din tribună.
Aude când mama lui jignește arbitrul.
Vede când părinții adversarilor sunt considerați dușmani.
Vede când antrenorul își pierde controlul.
Vede când un adult amenință alt adult.
Iar dacă toate acestea se repetă, există riscul să ajungă să creadă că așa arată sportul.
Incidentul de la Timișoara este dureros tocmai din acest motiv.
Fetele veniseră să joace handbal.
În schimb, au ajuns să privească adulți lovindu-se în tribune. Imaginile publicate arată inclusiv reacția speriată a junioarelor, în timp ce partida a fost întreruptă.
Indiferent cine a început, cine a provocat, cine considera că arbitrul greșise sau cine credea că are dreptate, din momentul în care un copil își vede părintele implicat într-o bătaie la meciul lui, toată lumea a pierdut.
Scorul nu mai contează.
Copilul trebuie să plece de la meci cu o amintire, nu cu o traumă
Anii de juniorat trec incredibil de repede.
Într-o zi îl duci pentru prima dată la antrenament cu echipamentul puțin prea mare.
Apoi vine primul meci.
Primul gol.
Prima victorie.
Prima înfrângere.
Primul turneu în alt oraș.
Prima noapte petrecută cu echipa.
Glumele din vestiar.
Drumul cu autocarul.
Sandvișul mâncat după meci.
Prietenii pe care poate îi va păstra toată viața.
Asta este copilăria sportivă.
Pentru foarte mulți, peste câțiva ani competiția se va termina. Nu vor ajunge în Liga Națională, Liga 1 sau într-un campionat profesionist.
Dar amintirile vor rămâne.
De aceea avem o obligație simplă:
să avem grijă ce fel de amintiri le oferim.
Cercetările privind participarea copiilor și adolescenților în sport arată că plăcerea practicării sportului este strâns legată de dorința de a continua, iar sprijinul antrenorilor și al părinților contează. În sens opus, presiunea, așteptările exagerate și stresul psihologic pot contribui la abandon.
Cu alte cuvinte, copilul nu trebuie doar antrenat să joace.
Trebuie făcut să iubească sportul.
Părinte în tribună? Susține. Nu conduce echipa.
Rolurile trebuie să rămână foarte clare.
Antrenorul antrenează.
Arbitrul arbitrează.
Copilul joacă.
Părintele susține.
Atât de simplu…
Părintele nu trebuie să dea indicații tactice din tribună peste vocea antrenorului.
Nu trebuie să ceară schimbarea altui copil pentru a intra al lui.
Nu trebuie să transforme fiecare contact într-un scandal.
Nu trebuie să jignească un arbitru care poate, la rândul său, să fie foarte tânăr.
Și, mai ales, nu trebuie să îi transmită propriului copil că valoarea lui depinde de numărul minutelor jucate.
Uneori, cea mai bună întrebare după meci nu este:
„De ce nu te-a băgat?”
Nici:
„Cum a putut arbitrul să dea așa ceva?”
Poate fi pur și simplu:
„Ți-a plăcut? Ai dat tot ce ai putut? Ce crezi că poți face mai bine data viitoare?”
Acolo începe educația.
Victoria adevărată nu apare întotdeauna pe tabelă.
Poate copilul tău nu va deveni campion, poate nu va ajunge profesionist.
Poate peste zece ani nici nu va mai practica sportul respectiv.
Dar dacă sportul l-a învățat să fie disciplinat, să respecte oamenii, să accepte o înfrângere, să muncească pentru locul lui, să își ajute colegul și să se ridice atunci când cade, atunci sportul și-a îndeplinit una dintre cele mai importante misiuni.
Ai câștigat ceva mult mai important decât o medalie.
Ai contribuit la formarea unui om.
Federația Română de Handbal are deja în regulamente o politică de safeguarding pentru protejarea copiilor, iar după incidentul de la Timișoara a anunțat măsuri și analiza cazului.
Dar niciun regulament nu poate rezolva singur problema, Schimbarea trebuie să înceapă în tribună, pe banca tehnică, în mașină, în drumul spre casă după o înfrângere și în discuția dintre părinte și copil.
Data viitoare când copilul pierde, înainte să întrebi cine a arbitrat, întreabă-l ce a învățat.
Data viitoare când nu este titular, înainte să suni antrenorul, întreabă-l ce poate îmbunătăți.
Data viitoare când adversarul câștigă, învață-l să-i strângă mâna.
Iar când câștigă, învață-l să nu-l umilească pe cel care a pierdut.
Pentru că peste ani nu vom mai ști scorul unui meci de U13 sau U15.
Nu vom mai ține minte cine a terminat primul într-o serie de juniori.
Copiii, însă, își vor aminti cm i-am făcut să se simtă.
Sportul juvenil nu trebuie să crească doar campioni. ..Trebuie să crească oameni.
Iar dacă pentru o victorie suntem gata să sacrificăm respectul, educația, bucuria și siguranța unui copil, atunci poate că ar trebui să ne întrebăm foarte serios:
cine este, de fapt, copilul din tribună?
Text: Cristian Plosceac-Bucovina Sport
