Izvor de Ani

Sunt case care nu apuca sa imbatraneasca frumos. Se prabusesc incet, sub povara timpurilor trecute si a atator istorii petrecute inauntru.

Ca o forma de pedeapsa ori de dreptate muta, un fel discret in care timpul stie sa stearga urmele unora care nu mai merita amintiti sau pe care nu mai are cine sa si-i aminteasca.

Oare cate ruine merita lasate asa, sa le inghita pamantul sau verdele? Si cate merita salvate?

Purtam cu noi bagaje fara sa stim. Povesti uitate, rani, secrete de familie care se asaza in noi ca niste pui in cuibul lor.
Fiecare pui isi canta tacut abandonul, dorul, visurile neimplinite, durerea.

Cand incepi sa le asculti constient, le faci loc sa zboare. Si odata cu zborul lor, renasti si tu, liber, in destinul tau.

Tot ce ai moștenit se poate vindeca.
Tot ce nu iti apartine poate pleca.
Tot ce esti tu cu adevarat poate iesi la lumina.

Fără să fim constienti, repetăm dureri, tăceri și loialități invizibile. Le ducem mai departe în relații, în felul în care iubim, în felul în care ne respingem pe noi înșine.

Constelațiile familiale ne ajută să vedem clar aceste fire invizibile și să le așezăm la locul lor. Când fiecare poveste își găsește rădăcina adevărată, viața poate curge din nou prin noi, mai ușor, mai limpede.

Ai simțit vreodată că duci o poveste care nu e a ta?
Scrie-mi în comentarii.

Eva se plimba prin Grădina Raiului, când se apropie șarpele.
- Mănâncă mărul asta, a spus șarpele.
Eva, foarte bine instruită de Dumnezeu, a refuzat.
- Mănâncă mărul ăsta, a insistat șarpele, pentru că ai nevoie să devii mai frumoasă pentru bărbatul tău.
- N-am nevoie, i-a răspuns Eva. Fiindcă el nu are altă femeie în afară de mine.
Șarpele a râs:
- Sigur că are.
Și, cm Eva nu-l credea, șarpele a dus-o până în vârful unui deal, unde era un puț.
- E în văgăuna asta; Adam a ascuns-o aici.
Eva s-a aplecat și a văzut oglindită în apa din puț, o femeie frumoasă. În clipa următoare a mâncat mărul pe care i l-a oferit șarpele.

Potrivit unui trib din Maroc, În Rai se întorc toți cei care își recunosc reflexia în puț și nu se mai tem de ei înșiși.

Probabil că cea mai înfricosătoare călătorie dintre toate este cea către noi înșine; însă este un efort care merită și care ne duce mai aproape de SENS.