18/09/2026
Ma gandeam zilele astea cat de multe lucruri purtam cu noi fara sa ne dam seama ca, de fapt, nu ne apartin.
De mici ni se spune cm ar trebui sa fim. Sa fim mai cuminti, mai responsabili, mai realisti. Sa nu visam prea mult. Sa alegem ceva sigur. Sa nu iesim prea tare in evidenta. Sa facem lucrurile intr-un anumit fel, pentru ca „asa se face”.
Si, cand auzi aceleasi lucruri ani la rand, la un moment dat nici nu mai stii de unde au venit.
Incep sa para ale tale.
In psihologie, asta se numeste internalizare. Preluam credinte, reguli si asteptari din exterior si, in timp, ajungem sa le privim ca pe propriile noastre adevaruri.
Doar ca toate acele „ar trebui sa fii” mai spun ceva, fara sa o spuna direct.
Ca asa cm esti acum nu e suficient.
Si incepi sa traiesti de acolo.
Incerci sa fii mai bun. Sa demonstrezi. Sa nu dezamagesti. Alegi lucrurile pe care crezi ca ar trebui sa le alegi. Renunti la altele pentru ca ai invatat ca nu sunt pentru tine. Te adaptezi atat de mult la ceea ce se asteapta de la tine, incat ajungi sa nici nu mai observi ca o faci.
Iar toate alegerile astea, puse una langa alta, iti construiesc viata.
Si vine un moment in care te uiti la ea si spui: „Dar eu de ce nu sunt acolo unde mi-as dori sa fiu?”
Pentru ca e foarte greu sa construiesti viata pe care ti-o doresti atunci cand o construiesti d**a regulile altora.
Cred ca una dintre cele mai importante constientizari este sa incepi sa separi lucrurile.
Ce cred eu despre mine si ce am invatat sa cred despre mine?
Ce imi doresc eu si ce am invatat ca ar trebui sa-mi doresc?
Pentru ca nu orice gand care se aude cu vocea noastra a inceput, de fapt, cu noi.
Unele sunt doar vocile altora pe care le-am purtat atat de mult timp, incat am uitat ca putem sa le lasam jos.
