Nicoleta Neghina

“Când mă gândesc că începe iar școala…” e o frază pe care o aud des ziele astea, uneori cu entuziams, uneori cu descurajare.

Dar așa ca “background noise” aud, de fapt, ca și cm ar trebui să apăsăm un buton și să redevenim instant productivi, liniari și organizați.

Doar că vara asta n-a fost deloc o linie dreaptă: examen, Electric Castle, renovări, tabere și drumuri, o pierdere. Chiar nu sună productiv, nici organizat.

Indiferent de cm a fost vara ta, nu cred că poți să intri în septembrie cu aceeași energie sau cu rețetele de astă-primăvară.

Pur și simplu funcționezi cu ce a mai rămas în baterie și ajustezi din mers.

Voi cm intrați în toamnă?

„Să fii om bun!” — e un îndemn pe care l-am auzit de mici, la tot pasul.

Doar că rareori ne explică cineva ce înseamnă asta, de fapt. Așa că răspunsul subînțeles devine: să dai, să dai și iar să dai. Să te pui pe tine pe locul doi, să salvezi, să ajuți, să nu refuzi.

Cel puțin asta pot spune din experiența mea și din practica de coaching: pentru mulți dintre noi, a fi un om bun sau un lider bun a ajuns să fie echivalent doar cu a oferi, niciodată cu a lua.

Dar, ca orice pe lumea asta, când nu există un echilibru, „bunătatea” asta pe pilot automat devine o formă mascată de epuizare. Înveți să dai până te golești, dar te blochezi complet când vine vorba să-ți iei spațiu, timp sau atenție.

Un carusel despre ce se întâmplă când oferitul devine reflex și cm arată, practic, antrenamentul de a învăța să iei.

Pentru tine, ce a însemnat cel mai des „să fii om bun”: să oferi fără limită sau să știi când să te oprești?

Indiferent de cm decurge ziua, vara asta diminețile la prima oră suntem în parc cu Griffin. Sunt plimbări molcome, care pot dura și 2-3 ore, în care ne întâlnim cu tot felul de oameni.

În plimbările astea am observat că a crescut masiv încrederea mea vizavi de reacțiile lui Griffin. Dar... oricâtă încredere aș avea eu în el, nu pot controla reacțiile celorlalți.

Și mă întreb des în ce fel plimbarea asta de dimineață și tot ce se întâmplă pe parcursul ei ajunge să se reflecte în ziua care urmează, și în modul în care privim nivelul de încredere al oamenilor cu care lucrăm.

Despre paralelele astea și despre ce „proiectăm” unii asupra altora am lăsat câteva gânduri în caruselul de mai jos.

Tu cu ce stare ai pornit la drum azi?

Îți propui să nu faci mare lucru vara asta, să o iei mai ușor, și când colo… vine peste tine cu de toate.

Pe unele experiențe le cauți, cm a fost atelierul de Lego Serious Play ținut de Andreea Gheorghita . Pe altele nu le vrei și nici nu stau în puterea ta să le schimbi, dar se întâmplă oricum.

Despre ce a ieșit din piesele alea de Lego într-o zi în care eram praf de obosită, am lăsat câteva gânduri în carusel.

La tine cm e balanța vara asta între ce ai vrut și ce s-a nimerit?

Am experimentat și Electric Castle 🙂
Tu ai fost?

Teoretic, cu toții știm că e ok să greșești și că din erori înveți.
Dar în realitate, văd zi de zi în sesiunile de coaching, și am reînvățat-o și eu, pe pielea mea, săptămâna trecută, la atelierul de olărit al Andreei la atelier lutfain , cât de mare e distanța dintre a ști asta la nivel mental și a o simți în corp.

Pentru că e greu să te uiți la tine în timp ce greșești. Când pui mâinile pe lut, vrei să-ți iasă o vază perfectă din prima. Iar când piesa începe să o ia într-o parte, strâmbă și asimetrică, primul impuls e să te panichezi sau să te enervezi.

Aici a fost meritul uriaș al Andreei: a știut să lase spațiu, m-a încurajat, m-a ghidat și m-a lăsat să stau acolo cu imperfecțiunea aia din mâinile mele, să mă uit la ea și să văd ce pot face mai departe.

Când ești în ceață în viață sau în carieră și ai o nevoie disperată de claritate, să faci un pas în față fără să ai nicio garanție e cumva împotriva naturii tale. Tot sistemul tău interior îți strigă să stai pe loc până când ești 100% sigur de drum.

Doar că lucrurile nu se clarifică stând pe canapea și analizând bucata de lut de la distanță. Trebuie să te pui în mișcare ca să începi să vezi pe unde mergi. Și trebuie să ai pe cineva — sau să fii tu acel cineva pentru tine — care să-ți lase spațiu să greșești fără să te judece.

Despre cm arată blocajul ăsta al „primului pas perfect” și cm poți să-ți dai voie să testezi pământul (sau lutul), chiar și complet imperfect, am lăsat câteva gânduri în caruselul de mai sus.

Tu cm faci când simți că vrei certitudine, dar știi că singura variantă e doar să pornești la drum?

Încă n-au apucat oamenii ăia să dărâme primul perete, că noi deja suntem în urmă cu planul.

Și nu din cauza echipei cu care lucrăm, ci pur și simplu din cauza noastră. Ne mișcăm mult mai greu decât am preconizat noi, pe foaie. Una e să-ți imaginezi cm sortezi și împachetezi chestii adunate în ani de zile, și complet altceva e să o faci fizic, pe caniculă, când creierul oricum îți funcționează la jumătate din capacitate. Pe hârtie, totul e o linie dreaptă, în realitate, te miști în reluare.

Văd exact același decalaj în sesiuni în perioada asta. Oameni care încep vara cu liste lungi de task-uri și proiecte mari. Iar pe parcurs, ritmul scade drastic. Lucrurile se împotmolesc, iar bateria se consumă de două ori mai repede.

Și apare imediat panica aia clasică: „De ce nu sunt în grafic? De ce mă mișc ca o broască țestoasă?”.

Nu e o noutate când zic că ne facem planurile în zilele noastre cele mai bune, când avem chef de treabă, și presupunem că o să avem aceeași viteză în fiecare zi, indiferent de temperatură sau de oboseală acumulată.

Doar că să fii un adult funcțional nu înseamnă să tragi de tine până clachezi doar ca să bifezi un termen limită pe care tot tu l-ai inventat. Înseamnă să ai pragmatismul să-ți schimbi așteptările din mers.

Să te uiți la realitate, să vezi că ești în urmă și să spui: „Ok, ne mișcăm mai încet. Reducem viteza, amânăm ce se poate amâna și asta e”.

Ăsta nu e eșec, e doar realism matematic. Cutiile și pereții pot să mai aștepte. Nervii noștri, în schimb, nu se găsesc de cumpărat la magazinul de bricolaj dacă îi terminăm înainte să înceapă deranjul mare.

Tu cm stai cu planurile verii? Te ții cu dinții de graficul inițial sau ai început deja să mai tai de pe listă?

Iunie a fost o lună intensă, atât de intensă, încât m-a lăsat ca o șosetă uscată uitată după canapea.

Plus că vara nu e deloc anotimpul meu preferat. În timp ce toată lumea pare că prinde viață la soare, la mine căldura are un efect invers proporțional asupra creativității și energiei. Pur și simplu mă încetinește, mă topește și îmi blochează tab-urile din cap.

Ca tacâmul să fie complet, în perioada asta ne apucăm și de renovat.

Și dacă ai trecut vreodată prin asta, știi bine că praful, șantierele și deciziile logistice nu vin niciodată singure. Sunt absolut sigură că, odată cu pereții casei, vor apărea și niște renovări interioare. Schimbări, așezări, spații vechi care cer structuri noi, iar toate astea au nevoie de un singur lucru: timp să se așeze.

Așa că în perioada următoare o iau mai ușor, adică îmi dau voie să încetinesc ritmul intenționat.

Mai ales că, dacă nu fac asta și trag de mine pe caniculă în timp ce dărâm pereți, am tendința să mă transform destul de repede într-o mizantropă de toată frumusețea.

Așa că aleg liniștea, umbra și pașii lenți (atât cât se poate).

Luna asta, tu ce fel de șantier gestionezi? Cel din casă, cel din interior sau pur și simplu încerci să supraviețuiești căldurii?

Toată perioada asta cu examenele de final de gimnaziu vine cu o mare certitudine: o etapă lungă, de noua ani, se termină, iar alta complet nouă începe. Schimbarea e inevitabilă, e pe masă, toată lumea o vede.

Și asta mi-a adus în minte un paradox fascinant pe care îl observ des, atât la mine, cât și la oamenii cu care lucrez: 𝐧𝐮 𝐧𝐞 𝐩𝐥𝐚𝐜𝐞 𝐫𝐮𝐭𝐢𝐧𝐚, 𝐝𝐚𝐫 𝐬𝐮𝐧𝐭𝐞𝐦 î𝐧𝐠𝐫𝐨𝐳𝐢𝐭𝐨𝐫 𝐝𝐞 𝐫𝐞𝐳𝐢𝐬𝐭𝐞𝐧ț𝐢 𝐥𝐚 𝐬𝐜𝐡𝐢𝐦𝐛𝐚𝐫𝐞.

Ne plângem deseori de monotonie, de faptul că procesele s-au învechit, că facem aceleași lucruri pe pilot automat. Vrem altceva. Dar în secunda în care se modifică organigrama, când ne schimbăm rolul sau când trebuie să învățăm o nouă dinamică, sistemul nostru interior tinde să se blocheze.

Apare rezistența. De ce? Pentru că rutina, oricât de plictisitoare ar fi, ne oferă o iluzie de siguranță. Știm unde e „susul” și unde e „josul”.

Tranzițiile ne obligă să ne punem acei „ochelari” care inversează lumea. Ne scot din zona în care suntem experți și ne trimit înapoi în banca de începători, unde e normal să fim confuzi și să nu avem răspunsuri instant.

Schimbarea se va întâmpla oricum, fie că o planificăm noi, fie că vine peste noi din piață sau din organizație. Întrebarea nu este cm să o evităm, ci cm învățăm să stăm cu disconfortul ei fără să ne forțăm să fim perfecți din prima zi.

Uneori, cel mai bun sounding board în mijlocul ceții este tocmai acceptarea faptului că ești din nou în fața unui nou început.

Tu unde simți rezistența mai mare în perioada asta? În fața unei rutine care te apasă sau în fața unei schimbări care bate la ușă?

Săptămâna aceasta este una cu emoții mari în multe familii. Începe Evaluarea Națională pentru clasa a 8-a. O săptămână concentrată, cu subiecte clare, bareme stricte și o notă finală care decide un drum.

Privind de pe margine, mi-am dat seama că și în viața noastră profesională avem constant astfel de examene: o fuziune, o reorganizare, lansarea unui proiect uriaș sau preluarea unui rol nou.

Doar că, spre deosebire de clasa a 8-a, la muncă „subiectele” nu vin într-un plic sigilat și nu există un barem afișat pe site-ul ministerului. De multe ori, testul constă tocmai în a ne descurca în nebuloasă, fără să știm care este răspunsul „corect”.

Și mai e o diferență uriașă: modul în care ne premiem.

La școală, după examen vine nota, vine media, vine o formă clară de validare. În business, de multe ori, premiul pentru un examen trecut cu brio este... următorul examen: proiect și mai mare, o responsabilitate și mai grea, un buget și mai complex.

Trecem pe pilot automat dintr-un test în altul, fără să ne oprim o secundă să ne punem coronița. Ne uităm doar la ce n-a ieșit perfect conform „baremului” pe care ni l-am impus singuri în cap.

În timp ce le ținem pumnii copiilor săptămâna asta, cred ca merită să ne uităm puțin și la examenele noastre invizibile.

Dacă ai trecut recent printr-un test greu la muncă, cm ai ales să te premiezi? Sau ai trecut direct la următorul subiect de pe listă?