Nicoleta Neghina

Când m-am uitat în calendar zilele trecute și am văzut că 1 iunie e într-o zi de luni, am scos o mare răsuflare, aproape am zâmbit.

Am ajuns la vârsta aia în care 1 iunie e cu mai puțină joacă și mai multă odihnă.

La vârsta aia în care cel mai frumos cadou de Ziua Copilului e să nu ne trezească nimeni dimineața și să nu avem nicio decizie de luat.

Să mai las în pace copilul ăla interior (cu toată presiunea de a fi creativă, veselă și mereu în mișcare) și... să fiu în pace cu adultul care sunt acum. Un adult care uneori are nevoie doar de liniște și de o zi în care să nu facă nimic.

Ceea ce vă doresc și vouă!

Ne e atât de teamă că o să pierdem. Ne agățăm strâns de un statut, de un rol, de un venit, de o persoană sau de o idee despre cm „ar trebui” să fie lucrurile. Ne consumăm energia încercând să baricadăm ușile, ca nu cumva să ne fie luat ceva.

Dar dacă facem un pas în spate, realizăm că oricum pierdem în fiecare secundă.

În fiecare zi lăsăm în urmă câte ceva, fără să ne întrebe nimeni. Lăsăm o zi din calendar, o lună întreagă, mii de respirații, senzații care nu se mai întorc și relații care se diluează. Trecerea timpului e o pierdere continuă.

Doar că, în același timp, e și o adăugare. În fiecare zi pierdem ceva și punem altceva în loc. Spațiul nu rămâne niciodată gol.

Cred că ar ajuta să nu ne mai zbatem atâta să nu pierdem, ci să fim atenți unde ne uităm.

Acum, tu pe ce pui lumina?

Pentru luna mai, care se apropie de final, ce ai simțit că ai lăsat în urmă și ce ai adăugat?

Când ești într-un rol de coordonare, ai senzația că toată lumea așteaptă de la tine un verdict, că un lider bun este cel care taie nodul gordian în două secunde.

Dar când vrei să conduci cu autenticitate, observi că mecanismul ăsta dă rateuri. Dacă tu nu crezi în decizia pe care ai luat-o, dacă nu o simți aliniată cu valorile tale, echipa va simți asta imediat. Vor mirosi ezitarea, oricât de ferm ai încerca să pari.

Alinierea nu este timp pierdut. Este exact lucrul care dă greutate și claritate acțiunilor tale.

Am lăsat în carusel o bucățică dintr-o conversație recentă despre ce înseamnă să nu te grăbești atunci când miza e mare. Dacă ai nevoie de aliniere cu o decizie, dă-mi un semn.

Deși slide-ul ăsta pare puțin pesimist, e doar autoironie. E unul dintre modurile mele preferate (și extrem de eficiente) de a-mi gestiona momentele în care am mult prea multe lucruri de făcut și mintea mea începe să creeze scenarii absurde.

Dar, dincolo de ironie, există și lucruri pe care chiar le facem, în ciuda paradoxurilor în care ne blocăm.

De exemplu, ce vezi în imagine e fix tiparul pe care l-am amânat eu cel mai mult timp. Și totuși, de jumătate de an încoace, am reușit să sparg cercul: scriu în fiecare săptămână un newsletter.

Să știi că scrisorile mele nu sunt pesimiste. Merg exact pe firul roșu al procrastinării, cu bune, cu rele, cu mecanismele din spate și cu modul în care ne punem singuri piedică.

Newsletterul pleacă în fiecare joi. Asta dacă nu îl amân, evident. 😉

Dacă vrei să-l primești și tu în inbox și să explorăm împreună de ce facem ceea ce facem (sau de ce amânăm), las linkul de înscriere aici: www.nicoletaneghina.com.

Ne citim joi?

„Am ajuns acasă, am deschis frigiderul și am izbucnit în plâns când m-a întrebat ce avem de mâncare.”

Mi-a spus asta o clientă la începutul ședinței noastre. O femeie puternică, un lider care gestionează echipe și bugete uriașe în fiecare zi. Și totuși, o întrebare banală despre cină a dărâmat-o, neînțelegând ce se întâmplă.

Ajunsese în punctul în care a cere o decizie de la un creier care nu mai are spațiu mental e ca și cm ai cere unui computer blocat să mai deschidă un tab.

Când clienții mei ajung aici, șțiu că nu au nevoie de „tips-uri” de organizare, nu au nevoie de încă o listă de task-uri.

Au nevoie de trei pași lenți pe care i-am exersat și cu ea:

Observare. Să te prinzi că plânsul tău nu e despre mâncare. E paharul care e plin de săptămâni întregi, iar asta a fost doar picătura finală.

Validare. Să te opreșți din a te certa că eșți „slabă”. Să-ți dai voie să spui: „Ok, sunt blocată și e normal să fie așa, am dus prea multe.”

Simplificare. Stiu că mulți oameni nu au luxul de a anula întâlniri, de a comanda mâncare sau de a lăsa treaba pe mâine. Uneori, lucrurile chiar trebuie făcute. Dar dacă nu poți simplifica 𝐜𝐞 ai de făcut, simplifică 𝐜𝐮𝐦 o faci: coboară standardele: omleta la cină, lasă curățenia. Fă doar minimul necesar pentru supraviețuire pe ziua de azi, fără să mai ceri de la tine performanță sau zâmbet. Gata: “Azi nu mai pot lua nicio decizie”.

Tu când ai simțit ultima dată nevoia să rămâi cu mâna pe ușa închisă a frigiderului?

Dacă nu te-ai “împiedicat” încă de măcar de o reclamă la o soluție pentru una din problemele tale...ai timp până diseară.

E normal să vrem să rezolvăm probleme doar că ne uităm în jur și cumpărăm rețete gata făcute. Uneori nu ne ies. Ne setăm rutine de la ora 5 dimineața, sisteme de productivitate rigide sau strategii de business copiate unu la unu.

Când nu ne ies, ne pedepsim tot pe noi.

Adevărul e că nu poți purta hainele altcuiva și să te miri că te strâng. Contextul tău e unic: energia ta de azi, responsabilitățile tale, etapa în care te afli.

Tu ce ai tăiat de pe listă recent pentru că ai realizat că „nu e pentru tine”?

„Cât timp poți să ții o cană plină cu apă cu mâna întinsă? Probabil în primele 30 de secunde e în regulă, nu simți greutatea.
dar după câteva ore deja cred că îți tremură mâna.
Cana cu apa e aceeași, dar timpul a făcut-o insuportabilă.

Așa e și cu oboseala asta de acum (cel putin in bula mea). Nu e oboseala aia fizică, de după efort. E greutatea lucrurilor pe care le ținem „în suspensie” de prea mult timp: schimbări, decizii, liste.

Tu ce cană simți că ții în mână săptămâna asta și refuzi să o pui jos?

De un an și jumătate, weekendurile noastre au un fir roșu care nu e despre relaxare: temele pentru școală.
Am ajuns să programăm totul în funcție de ele. Vrem să plecăm undeva? Stai, să estimăm cam cât o să dureze eseul la română sau proiectul la geografie. Măsurăm totul în „câte exerciții mai sunt de făcut”.

Dar de ceva vreme, matematica pur și simplu s-a rupt. Temele s-au înmulțit peste orice logică și am realizat că nu mai e loc unde să le înghesui.

Și atunci au apărut semnele alea enervante: erorile alea mici de sistem care te fac să te simți defectă:

Văd mesajul pe WhatsApp, dar pur și simplu nu pot să răspund. Îmi iau telefonul în mână și îl pun la loc. E prea mult „zgomot”.

Eviți conversații banale, de teamă că o să te mai întrebe cineva ceva.

Uiți unde ai pus cheile, deși le aveai în mână acum un minut.

Și cireașa de pe tort: întrebarea „Ce mâncăm azi?” te blochează total. E o decizie care pare un munte pe care nu mai ai putere să-l urci.

Mi se pare că ne amăgim singuri că dacă suntem mai disciplinați, dacă ne organizăm mai la secundă, o să facem loc pentru tot. AI-ul care ne suflă în ceafă, schimbările de la job, casă, școala… avem impresia că suntem din elastic. Dar nu suntem

Cred că atunci când ajungi să te blochezi în fața unei întrebări despre cină, nu mai ai „lățime de bandă”. S-a terminat. Creierul tău pur și simplu a închis becul și a plecat acasă.

Așa că weekendul asta mă adaptez, mai tai de pe listă și nu mai estimez.

Tu unde simți că te blochezi? Ce decizie „mică” ți se pare imposibilă azi?

Când contextul se schimbă radical: un nou CEO, o tehnologie care ne răstoarnă modul de lucru, o piață incertă sau chiar un conflict internațional, instinctul ne împinge să „muncim mai tare”.

Este capcana în care cad mulți lideri și profesioniști, încercând să cumpere stabilitatea cu prețul epuizării.

Doar că incertitudinea nu se rezolvă doar cu efort, ci și cu spațiu ( bold). Spațiu pentru ca mintea să integreze noile date, spațiu pentru a vedea că „mâna merge spre stânga, deși obiectul e în dreapta”.

Societatea ne-a învățat să ne temem de „nu știu”. Dar „nu știu” este singurul loc din care se poate construi acel altfel (bold) necesar supraviețuirii.

Ești într-o perioadă în care apeși accelerația, deși simți că roțile se învârt în gol? Poate e timpul să ridici piciorul de pe pedală și să te uiți, pur și simplu, la noul drum.