Curs imperfect de scriere autobiografică

(ne) facem și (ne) desfacem.
ne bătătorim urmele prin viață, cm zicea Khalid la atelierul de făcut bijuterii.
E bucurie și smerenie să vezi cm te ascultă o bucată de metal, noroc cu Roxana, care are mai multă răbdare decât mine (în capul meu răsuna puternic: grijăăăă, grijăăă să nu strici)

92/100

"Mi chiamano Mimì, ma il mio nome è Lucia".

Arena din Verona, pe când zâmbeam puțin, primisem un Swatch și toată lumea în acea seară cânta La Bohème.

91/100

Mă trec fiori când aud sau aflu ce fac oamenii pe care îi cunosc. Piele de găină/gâscă sau cm se mai spune în alte limbi.
Ba sunt pe camino, ba pleacă din țară pentru o viață mai prietenoasă sau se apucă de scris o carte.
Schimbă. Se mișcă. Au curaj.
Și mă întreb care-i treaba cu acest curaj? Cum îți vine să te iei să pleci? Unde-ți lași fricile, îndoielile de tine, pierderile?
Ce iei cu tine la drum? Ce iei din tine pe drum?

90/100

Trece pe cât de repede a venit.
Și, pentru că ieri la Atelierul de Journaling cu Ana Maria Sandu ne-a întrebat ce alegem să rămână dintr-o zi care trece, eu mă gândesc la septembrie. A trecut ca o zi.

Oțetul din portbagaj - pour les connaisseurs only, covrigii de Buzău, nucile verzi, poveștile cu vin, zoomcafeaua de la 8 dimineața fix de ziua mea și nu doar a mea, mesajele, telefoanele, cadourile primite, prietenia veche și nouă, gongul care sună alintat, dorul de studenții mei, dragul de clasa a x-a de la Moisil, unde e profă Alexandra și unde am scris împreună scrisori, ei pentru prima dată.

Limba spaniolă, învățatul, căutatul de greșeli/failures, lacrimile care apar bucuroase de ce scriu oamenii de la curs sau după curs, lacrimile de bucurie care vin și ele pe neașteptate, faptul că nu am reușit să ajung la ocean de ziua mea, dar mi-a suflat că mă așteaptă curând. Foarte curând.

Poezia, cuvintele, dorul de tata, dorul de Parâng, cărțile adunate, deschise, cu pagini îndoite cucernic și regulamentar, fotografia lui Mihnea, speranța în oamenii buni, bijuteriile de la Lena și poveștile, aniversarea lui Buffy, Pink & Floyd (toți în septembrie), fisticki de la Saint Roastery, florile mele, lumina de amiază din Cotroceni.

Cursul de scris și ce a urmat.
Din nou speranță și curaj, chiar dacă nu îmi vor ieși în veci selfiurile.

Mulțumesc, draga mea lună septembrie 🩵

Episodul 4, ultima etapă.

Nu voi posta video, mi-a pierit vocea instant când am început să vorbesc, am simțit doar uscăciune și tremur în tot corpul. Mi s-a schimonosit pur și simplu fața, amintindu-mi chestii.

Institutul de Cercetări Politice, locul în care într-un sfârșit de mai am știut că voi pleca. Locul în care era să cad urât de câteva ori, în care adesea mă simțeam de plumb, un rău inexplicabil. Dar, ce să vezi, mi-a(u)m zis că poate sunt eu, că trebuie să fiu mai bună, să insist etc. Locul ăsta e un film întreg de episoade urâte cărora le zic adio.

Ce îmi iau de aici? Oamenii minunați - oaspeți pe care i-am cunoscut și care mereu au avut un răgaz să îmi scrie o cartolină, studenții mei - generații întregi, oamenii dragi care mi-au fost alături la doctorat, curajul meu de a pleca la 45 de ani. Curajul de a o lua de la capăt.

Și-mi chem acest curaj și acum, am mare nevoie. Perechea lui e reziliența.

Mai am un pic de scris legat de motivul acestui rămas bun. Va urma.

PS: o poză de demult, când încă speram la schimbarea din educația academică, probabil 2011.

87/100

85/100

Am primit tema de la fetele mele cu scrisul să scriem despre cel mai frumos răsărit.

Pe mine m-a blocat tema asta, fără să îmi dau seama de ce. Și tot scotocind după răsărituri, am știut.

M-am blocat pentru că tata s-a dus înainte de un răsărit de august. Eu am stat la fereastră, așteptând să se facă dimineață să mă duc la mama să îi spun.

De ziua mea, am privit din nou răsăritul, cu bucurie și recunoștință.
Cel mai frumos răsărit e cel din fiecare zi.

📷 de echinocțiu.

Mi-e dor
de tot ce a fost
și nu a apucat să fie.
Dor de prieteni.
De clipe anume.
Mi-e dor de fân cosit
și uscat doar un pic.
Mi-e dor de Calea Lactee
în nopți din copilărie
Dor de petits riens
și de ocean.
Dor de cine aș fi putut să fiu dacă...

Mi-e dor de răsărit
și de apus în San Felice.
Mi-e dor să am studenți alături
Mi-e dor să simt liniștea lui dolce fac niente.

Mi-e dor să visez pe caloriferul din copilărie.
Să fiu naivă și să cred în tot ce o să fie.
Mi-e dor de vorbele tatei, când era tatăl meu
Mi-e dor de clipe înjumătățite cu bucurie.
Mi-e dor de locuri în care
sunt alta.
și-n care învăț din nou că totul e posibil.
Mi-e dor de mine.

Și mai mi-e dor să simt amețitor.

84/100

83/100

𝙔𝙤𝙪’𝙧𝙚 𝙖𝙣 𝙞𝙣 𝙗𝙚𝙩𝙬𝙚𝙚𝙣, i-a zis Xavier Juliei in Eat, pray, love.
Eram singură la cinema, într-o perioadă teribilă din viața mea. Din când în când un bodyguard se uita să vadă dacă mai sunt, altfel cred că ar fi închis sala.

A-ha, mi-am zis, iar de atunci senzația asta a prins formă.
Și in between a prins contur.

Acum îl știu explica, cel puțin pentru mine.
In between e senzația dintre două vieți profesionale, dintre un trecut care a început ieri sau acum doi ani și-un viitor care nu se arată (încă). E limita dintre cine eram eu în acel rol și cine (nu) mai sunt eu acum. E mult despre pierderi, renunțări, regrete, timp irosit. Dar e enorm de mult despre curaj. Despre clipa care te-a făcut să zici: acum sau niciodată (plec).

In between e spațiul în care vrei să te scuturi, ca un labrador de șuvoaie de apă, să nu mai ai nimic de a face cu ce a fost, în care de multe ori nu ai răbdare să îți dai seama ce va fi.
In between e despre direcție. Poate și despre sens. Despre întrebări și let go.

Vorbeam ieri cu o prietenă despre a țese cuvinte.
Cuvinte care, de fapt, ne țes pe noi la loc. Ca un război de țesut de pe la bunicii care nu mai sunt, și nici războiul în sine, dar rămân mișcarea și măiestria.
In between e și despre răbdare, curaj și iar răbdare.
Despre blândețe și curiozitate. Și auto-iubire.
Și mai e despre înțelegerea că oriunde am merge, ne purtăm în noi cu tot ce fost. Dar și cu tot ce alegem noi să ducem mai departe din ce a fost.

E o poartă de la noi către noi, mai sănătoși și mai adevărați.
De aceea cred că e greu, și am văzut-o de multe ori la curs, să ne alegem cuvintele. Să scriem despre noi atunci când trăim o tranziție. Eu ce să scriu acum despre ce fac? Aud tot mai des. Și pentru asta pun în calendar pe 12 octombrie de la ora 10 la 14 un curs de scris despre noi: short bio, treburi serioase pentru Linkedin, texte pentru site - nu degeaba prima pagină se numește acasă.

Cuvintele ne traversează peste perioade grele și ne (re)aduc acasă. Dacă vrei să știi mai multe, scrie-mi pur și simplu la [email protected].

Attraversiamo/Let’s cross over (tot Javier)

𝗖𝗮̂𝗻𝗱 𝗲𝗿𝗮𝗺 𝗺𝗶𝗰𝗮̆ 𝗲𝗿𝗮𝗺…o fetiță care își căuta locul. În familie, la bunica, la școală, ba chiar la ea acasă. Își căuta prieteni, era fericită când îi găsea. Visa să aibă o viață frumoasă, să se mărite cu un ambasador, să vadă lumea.

Visa departe, către un ocean albastru și o lume mai bună, plină de posibilități, de prieteni, de iubire și de frumos. Își dorea să fie acceptată și iubită. Dar pentru asta accepta mereu toate firimiturile pe care le primea. A făcut-o multă vreme, până ea s-a împuținat. Se făcea tot mai mică, aproape să încapă pe gaura cheii. Așa era ea. Poate că ceilalți o vedeau mare, puternică, știa să le rezolve pe toate, făcea (prea) multe.

Era și mică și mare, în același timp, luase foarte multe kg în plus, de frică să nu facă sau zică ceva care să facă să dispară (până) și firimiturile. Ca prin farmec. Se pusese demult cu burta pe carte, hotărâtă să fie cea mai cea. Cea mai cum? Nu știa precis, era in funcție de cm bătea vântul. De ce i se cerea.

A venit vremea să se învelească, îi era (tare) frig, dar ce să vezi? Firimiturile nu țineau de cald. Nici măcar de foame, mai ales când foamea era atât de mare.

De când eram mică, port cu mine acele firimituri. Firimituri făcute și din nu pot, nu știu, mi-e frică, cine sunt eu?

Până într-o zi când am învățat să gătesc. Pentru mine, în primul rând. Am descoperit condimente și culori, am învățat că firimiturile sunt doar resturi. Cu ele nu poți face nimic. Ultimile cuvinte ale tatei au fost cea mai…Cea mai cum? Asta nu am mai auzit, dar știu că eu & doar eu completez cm vreau să fiu.

Cât de mică eram pe atunci?
Și cât de mici suntem când suntem (mai) mari?

____
Exercițiu de scris primit de la fetele de la cursul de scris. Și ce a ieșit, RRaluca Dumitrescu...🩵

81/100

"Try to remember the kind of September
When life was slow and oh
so mellow.

Try to remember the kind of September
When grass was green and the grain was yellow".

Last days of 4.

78/100

Azi mi-am propus să plec în weekend fără laptop. Nu știu dacă vi se întâmplă să plecați cu.

L-am dus anul trecut până și la Seaside stories, minunăția lui Radu Afrim, unde am postat în pauză, că era musai. Atunci mi-am zis no more...

Wish me luck. Recunosc că visez să stau o lună departe de orice digital, pe un mal de ocean 🏖.
Oare Pink mă poate învăța?

Am nevoie să închid.
Vara în mirosuri și senzații. Și acele cafele - necafele cu prietenii mei.
Închid ochii și imi imaginez că totul e posibil. Apoi fac.
Închid viața cu 4. Da, îmi e frică. Da, am curaj pentru ce urmează.
Închid Roma și limba italiană în locul lor special. Le închid ca să nu mai plece. Novecento a venit să stea.
Mă închid în bucurie, sau așa mi-aș dori.
Închid palmele să prind soarele de septembrie și aceste ultime zile cu 4.
Închid lipsa de respect, de încredere și de iubire din trecut.
Închid ce a fost rău, ne-bun, ne-deajutor, ne-eu.
Închid în mine joaca și bucuria și inspirația, spaniola, italiana și poezia, oceanul meu și piețele de vechituri.
Și cursul de scris.
Și nu le mai las să plece.

77/100