Ramona Sabau Tatar

Când unul dintre cei mai bine plătiți oameni publici, omul de fata căruia nu mai scăpăm pe panouri prin tot Bucureștiul nu mai termina cu "poveste de iubire" dintre un copil și un pedofil denotă nivelul la care ne aflăm ca societate. E trist și revoltător.

S-a tot vorbit zilele acestea despre cazul tragic al Teodorei Marcu. Însă s-a vorbit despre criminal ca fiind “fostul iubit”. Și e important să vorbim despre faptul că nu poate exista relație de iubire între o adolescenta de 14 ani (cât avea Teodora când a început “relația”) și bărbatul de 40 de ani. În emisiunea "La Măruță" am discutat despre cazul tinerei ucise cu sânge rece ziua în amiaza mare. Acest eveniment tragic scoate la iveală mai multe probleme decât cele vizibile în mod evident. Există o diferență clară între iubire și abuz, iar, în această situație, dihotomia este limpede. Tu ce părere ai?

Patriarhatul internalizat

Am petrecut cateva zile la bunica mea la tara. Acolo am aflat si de crima din Cosmopolis si am putut vedea reactiile oamenilor, femei si barbati deopotriva. Postarea asta nu este despre crima din Cosmopolis care este un eveniment abominabil ci despre noi toti si despre reactiile noastre.

Ce este patriarhatul internalizat? - Este atunci cand fara sa iti dai seama adopti valori care tin femeile in loc, intr-un rol nedrept. (nedrept pentru orice fiinta umana)
Patriarhatul internalizat se vede in alegerile pe care le fac femeile, in vina pe care o resimt, in tacerea lor, in felul in care vad alte femei si in felul in care judeca alte femei.

Cum iti dai seama daca duci patriarhatul mai departe?
➡️Daca judeci alte femei pentru felul in care se imbraca, se comporta sau se prezinta in societate
➡️Daca inca numesti o dinamica dintre un copil de 14 ani si un adult de 30 relatie de iubire
➡️Daca inca mai crezi ca barbatii sunt lideri mai buni si mai competenti
➡️Daca atunci cand auzi despre un barbat ca a jignit sau lovit o femeie primul tau gand este – dar ea ce-o fi facut?
➡️Daca te simti vinovata pentru prioritizarea carierei
➡️Daca inca mai crezi ca femeile sunt cele care TREBUIE intotdeauna sa se adapteze, sa compromita sau sa se sacrifice – ai internalizat patriarhatul.❗️
“Fetele cuminti nu vorbesc neintrebate”
“E treaba sotiilor sa tina casa. Felul in care arata casa este eticheta femeii”
“Mamele trebuie sa poata tot.”

Va rog sa va intrebati – cine a decis asta pentru voi? De ce vietile noastre sunt liste nesfarsite de trebuie?
Traim din pacate intr-o societate in care femeile sunt omorate cu copiii in brate sau batute in timp ce copilul plange in leagan. O palma pe care o femeie o incaseaza este o palma pentru noi toate. Un venit mai mic pentru o femeie care ocupa acelasi post cu un barbat este o nedreptate fata de noi toate. Feminismul nu este un moft, un trend si nici o actiune de razbunare impotriva barbatilor. Feminismul este vocea noastra care incepe sa se auda.
In incheiere va las un vers din piesa mea preferata:
“If we all agree that we're equal as people
Then why can't we see what is evil?”

Cade una, sărim toate!

Scriu postarea asta tremurând din toate încheieturile. Acum 20 minute eram la ghișeu la BT in mall Vitan să fac o depunere. In timp ce domnișoara de la ghișeu mă ajută cu ce aveam nevoie o vad că se uită in spatele meu și spune: " O bate!". Când mă întorc vad un individ năpustit asupra soției dand-o cu capul de gresia din mall in fata noastră a tuturor. Tipa de la ghișeu se ridică repede, eu alerg după ea și începem să țipăm sa vina paza și să îl amentintam că vom chema poliția, moment în care agresorul ne spune - E soția mea!. Domnișoara de la BT pe care o iubesc pentru ce prezenta a avut s-a înfipt în el și a reușit să elibereze victima. Au venit apoi și agenții de pază, iar el a fugit lăsând o femeie distrusă în lacrimi și soc. Am sfatuit-o sa plece, sa apeleze la autorități, sa meargă la ANAIS. Probabil nu o va face pentru că părea că nu e prima dată când trăiește asta. Părea resemnată. Asta e Romania noastră azi.

Niciodată!!!

Invalidarea emoțională înseamnă și mai multă suferință. Întotdeauna!

Vindecarea nu îți asigură o viață liniară în care totul va fi roz și frumos dintr-o dată. Superputerea vindecării din perspectiva mea este întărirea capacității de a alege conștient. Iar când alegi conștient propria ta viață îți aparține.

O ultimă discuție cu narcisistul – Closure
“Am nevoie de o încheiere. Nu pot trece peste relația asta altfel.”

Dacă de-a lungul relației nu a putut să stea la o masă să discute ca un adult, să asculte, să își asume responsabilitatea faptelor și a efectelor lor și întotdeauna te-a lăsat confuz/ă cu un sentiment profund de inutilitate și neputință , nu va face nimic diferit nici într-o ultimă discuție. Încheierea ta este abuzul pe care l-ai trăit. Încheierea ta poate fi promisiunea către tine că nu îți vei mai permite să păstrezi în viața ta astfel de oameni.

Am găsit un mesaj mai vechi zilele trecute de la un coleg care mă întreba dacă am părinți care mă căuta să mă certe că “le-am stricat copilul”, în contextul dinamicilor narcisice de familie.
Am câteva exemple foarte personale dar evident că s-a întâmplat și în cazul practicii mele. Nu dezvolt, nu justific, nu detaliez, doar subliniez evidentul – EU NU LUCREZ CU COPII. (în cazul minorilor legea le permite părinților să ceară detalii despre procesul acestora, în cazul adulților procesele fiind strict confidențiale).

Clienții mei sunt toți adulți, fie că în cadrul sedințelor abordăm subiecte referitoare la relația de cuplu sau la cea de familie. Înțeleg că clientul meu adult este copilul cuiva dar să îți permiți o asemenea infantilizare încât să treci peste copilul tău și să abordezi direct specialistul cu care lucrează este o lipsă de respect față de copilul tău, o intruziune în procesul lui și o jignire pentru specialistul pe care cu alte cuvinte îl înveți cm să își facă treaba.

“Părinții toxici vor învinui partenerul, psihologul sau pe oricine le susține copilul în procesul de separare, pentru că nu își văd copilul ca pe un individ autonom cu propria abilitate de introspecție și capacitate de decizie asupra propriei persoane.”

Alături de o persoană echilibrată emoțional poți dezbate idei, puteți împărtăși perspective diferite sau gânduri având o conversație. Situația nu se transformă într-o dramă și nu este sfârșitul lumii.

Cu o persoană toxică însă, orice conversație în contradictoriu devine cea mai mare dramă, un haos intens, în care ajungi să te simți anxios, temător sau îți vine să fugi cât mai departe. Foarte rar o astfel de dicuție se termină cu o concluzie. Narcisistul nu discută pentru a se înțelege cu celălalt ci pentru a-l convinge pe celălalt că punctul lui de vedere e mai bun.

No contact în relație cu părinții – unul dintre cele mai controversate subiecte➡️

Fie că vorbim de discuții între specialiști din domeniu sau discuții între prieteni, subiectul no contact în relație cu părinții activează emoții neplăcute.
Cred în repararea relațiilor de familie? – Cu siguranță. Cred că este posibilă și o susțin de fiecare dată când contextul îmi permite.
Sunt însă și povești de viață în care o perspectivă de reparare și armonie nu este posibilă. Și atunci susțin cu tărie No contactul.

Personal mă aflu într-o situație de no contact cu tatăl meu de câțiva ani buni. A fost o decizie ușoară? – Cu siguranță NU. A fost chiar una dintre cele mai grele decizii pe care a trebuit să le iau vreodată chiar dacă ea a venit ca rezultat al anilor de consecvență în abuz din partea tatălui meu.
Mi-a făcut societatea viața mai ușoară? – cu siguranță, NU. Social ne-am creat un piedestal nemeritat pentru imaginea părinților în general. În cele mai sensibile și dureroare perioade din viața mea oamenii din jur îmi spuneau – numai un tata ai pe lumea asta. Ce copil e ăla care nu îi mai răspunde părintelui la telefon? Tu nu ai voie să îți judeci părinții…. Si lista poate continua la infinit.
Nimeni nu decide de “prea mult bine” să încheie o relație atât de importantă precum cea cu proprii părinți. Nimeni nu ar trebui să judece o astfel de decizie.
Încheiem relații din cauza durerii pe care relația ne-o provoacă. Iar pentru a încheia relația cu un părinte durerea trebuie sa fie mare, pe termen lung și fără șanse de a fi oprită.

Există astfel de situații? – Cu siguranță DA.
Există părinți care sunt atât de prinși în propriile tipare toxice încât nu mai oferă spațiu pentru nimic altceva. Există părinți în umbra cărora copiii lor se sting. Există părinți care își distrug la proprii copiii având binele lor suprem pe buze în fiecare zi. Există părinți manipulatori, părinți agresivi (fizic sau emoțional) și există cu siguranță părinți abuzivi emoțional.
Există părinți care își aleg mândria în locul relației cu copilul, care își protejează atât de tare ego-ul încât nu lasă loc de conștientizare a greșelilor. Există părinți care preferă înstrăinarea în locul unei discuții sincere. Există părinți care pretind de la tine să treci peste durerea ta ca și când nimic nu s-a întâmplat și daca nu poți face asta la tine e problema. Există mulți părinți care nu vor afla niciodată ce înseamnă să fii părinte cu adevărat.
Societatea face o treabă insuficientă când vine vorba de a-i trage la răspundere pe astfel de părinți. De cele mai multe ori vina se pune pe copilul nerecunoscător. Copilul care a ales să plece este problema. Și asta ne face suferința și mai mare.
Oamenii care nu ne pot răspunde cu reciprocitate la nevoile noastre umane sunt oamenii pe care îi putem lăsa în urmă, indiferent de statutul lor în viața noastră.
Răul produs de un părinte care pe termen lung te-a tratat într-o formă abuzivă emotional sau fizic nu se vede doar în trecutul tău ci în fiecare decizie, acțiune sau relație pe care o iei sau în care ești azi. Durerea provocată de părinți rămâne înțepenită în interiorul nostru și ne influențează personalitatea și viața în general.

Dacă te afli într-un raport de no contact cu unul dintre părinți sau ambii nu înseamnă că nu îi mai iubești sau respecți. O poți face în continuare dar la de depărtare. Pentru că apropierea e nocivă pentru tine. Ai dreptul ăsta în orice moment, iar eu nu te voi judeca pentru asta. Sper ca în timp tot mai puțini dintre noi să o facă.

Cum te poate rușina familia după ce începi să impui limite?

„Bine că te crezi mai bun/ă ca noi” – de multe ori limitele personale sunt privite ca aroganță în loc de respect de sine.

„Inseamnă că familia nu mai reprezintă nimic pentru tine” – să îți iubești familia nu presupune și să te sacrifici pe tine sau sănătatea ta mintală. Limitele nu șterg iubirea, o protejează.

„După tot ce am făcut pentru tine...” – Generozitatea nu ar trebui să vină cu notă de plată, mai ales de la familie.

„Te-ai schimbat” – creșterea ta personală poate fi amenințătoare pentru tiparele vechi în care familia s-a obișnuit să funcționeze. Să crești la nivel personal nu e ceva pentru care ar trebui să simți vină.

„Ești prea sensibil de când mergi la terapie” – să recunoaști lipsa de respect a altora și să o punctezi nu înseamnă că ești prea sensibil. Înseamnă că în sfârșit îți cunoști valoarea.

„Te-ai îndepărtat de noi” – să îți aloci timp pentru tine nu înseamnă că te-ai îndepărtat de familie ci că ești în punctul în care ai nevoie să îți protejezi liniștea.

„Ai devenit egoist/ă” – prioritizarea grijii de sine nu este egoism, este necesitate.

Continuă să te alegi pe tine!🧡

Toți suntem copiii cuiva indiferent de rolul în care ne aflăm în acest moment. Fiecare dintre noi purtăm în interior valori, comportamente, credințe, interpretări ale celor care ne-au crescut. Subiectul responsabilității emoționale a părinților este unul încă sensibil pentru societatea românescă. Încă ne vine greu, ca societate, să vorbim despre greșelile părinților noștri față de noi cu deschidere.
Există încă mulți clienți care în terapie refuză să abordeze subiectul părinților sau al propriei copilării, o rezistență care de multe ori îngreunează sau blochează procesul terapeutic.
Mulți dintre noi suferim în tăcere pentru că am fost învățați să ascundem ce e acasă, să ne minimizăm durerea și să protejăm imaginea familiei în societate dar adevărul e că vindecarea nu vine din a ne preface că totul e perfect.
Vindecarea vine când ne putem uita la imperfecțiunea din noi și ceilalți cu compasiune și curaj. Îți poți iubi părinții la fel de tare și totuși să recunoști felul în care te-au impactat – pozitiv și negativ.
Refuzând să le vedem lor greșelile ne luăm și nouă șansa de a ne înțelege în profunzime.
• Îți poți iubi părinții și în același timp să conștientizezi răul pe care ți l-au produs – să te vindeci nu înseamnă să alegi între iubire și responsabilitate ci să le lași pe ambele să existe simultan.
• Iubirea nu șterge durerea – îți poți iubi părinții și în același timp să fii conștient de felul în care acțiunile lor te-au rănit.
• Responsabilitatea nu înseamnă vină – să îi ceri unui părinte să își asume responsabilitatea pentru ceva ce te-a rănit nu înseamnă să îl învinuiești.
• Să conștientizezi durerea resimțită te ajută să te vindeci – când îți numești durerea îți dai șansa de a o adresa și nu de a o reprima în interiorul tău.
• E în regulă să simți toată gama de emoții față de părinții tăi – e posibil să simți iubire, frustrare, furie și tristețe în acelasi timp și e perfect în regulă.
• Nu îi trădezi pe ei când vorbești despre experiența ta – să conștietizezi răul pe care ți l-au produs nu înseamnă că le ataci caracterul, este mai degrabă un pas spre a rupe ciclul generațional.
• Limitele și iubirea pot coexista – să le impui limite părinților nu înseamnă că nu îți mai pasă de ei ci că de acum îți pasă și de tine.
• Iertarea este un proces intim și personal – iertarea nu înseamnă că uitam sau scuzăm durerea pe care am simțit-o. Nu te forța să ierți când nu simți să faci asta.

Poți să continui să iubești în timp ce eliberezi durerea pe care ai ținut-o atât de mult timp în interiorul tău. 🧡

Despre părinții narcisici și limitarea contactului cu aceștia voi reveni cu o postare noua în curând.🔜