Medici Competenți Emoțional - Laura Manole

👉 Vrei să știi cm să le motivezi pe colegele asistente să te susțină așa cm ai nevoie ca să ai rezultate excelente, în calitate de medic?

💫 Oferă-le un feedback constructiv (ceva ce îți dorești să schimbe) la 4-5 feedback-uri pozitive, nu invers. Deci nu pleca de la premisa că: "ce este bine e normal și spunem doar ce nu ne convine". :)

💫 Observă prima dată ce au făcut bine, chiar dacă acel lucru bun se află printre alte 10 comportamente nedorite. Și spune-le că apreciezi acel lucru și că te-a ajutat foarte mult.

💫 Spune-le "mulțumesc mult pentru ajutor" la finalul unui act medical în care te-au susținut (ex: la finalul unei operații). Gândește-te că fără ele chiar nu ai putea să te descurci, privește-le în ochi și arată că ești sincer recunoscător.

💫 Dacă un pacient sau opinia publică te laudă pentru reușitele tale medicale, specifică mereu faptul că îi ești recunoscător echipei tale și mai ales doamnelor asistente, care te susțin mereu.

💫 Dacă nu vor să facă ceva ce tu consideri că se află în fișa postului lor, în loc să te enervezi și să le precizezi că este responsabilitatea lor, alege să le spui că înțelegi că ele nu consideră că este treaba lor (este percepția lor oricum și nu vei ajunge nicăieri incercând să le convingi de altceva), însă ai mare nevoie să te ajute, ca să puteți avea un rezultat bun în final, pentru pacienți.

👉 Ce vei observa după?

Că ai din ce în ce mai multe motive de recunoștință, iar colegele tale asistente te susțin tot mai mult în ceea ce ai nevoie, ca să obții acele rezultate bune.

Pentru mai multe idei de relaționare sănătoasă, hai în grupul privat de FB (link în comentarii), unde îți voi oferi resurse legate de felul cm să te reglezi emoțional, inclusiv în situațiile dificile, cm să influențezi cu succes lucrurile în direcția dorită și cm să aplici un stil de comunicare și relaționare asertiv.

Tot acolo anunț detaliile următoarelor workshop-uri gratuite, inclusiv cel din 21 mai.

PS: tu ce alte replici sănătoase emoțional ai practicat în relația cu colegele asistente medicale și ai observat că funcționează? :)

Crezi că tu nu vei ajunge niciodată ca acele mari somități medicale, care se comporta ca niște copii de grădiniță la nivel social, nu-i așa?

Nu ai avea cm să nu îți saluți colegii pe care îi știi de o viață sau să îți obligi rezidenții să nu meargă la conferințele acelui "răufăcător" și să nici nu discute cu rezidenții "ăluia", nu?

Doar nu ai cm să fii atât de avansat în inteligență logico - matematică și lingvistică, în timp ce competențele la materia "inteligență emoțională" rămân puțin sau mai mult în urmă?!

Numai că, vezi tu, chiar poți să ajungi așa, în ciuda și mai ales din cauza eforturilor de a găsi răspunsuri la problemele tale bazate doar pe IQ.

Unde e mândrie multă, este prezentă automat și sora siameză - rușinea. Și invers - unde este rușine negestionată corespunzător, va apărea inevitabil mândria, la un moment dat.

Cum așa? Prima dată, rușinea se transformă în frustrare, apoi în gelozie sau în invidie. În final, apare sub forma unui sentiment al nedreptății, sub care are să se ascundă multă vreme, dacă nu pentru totdeauna:

"Colegul mi-a făcut ceva nedrept (aka rușinos), cm și-a permis așa ceva? O să mă răzbun veșnic!"

Celălalt, ce să vezi, crede la fel, numai că el este victima, iar tu agresorul.

Vă vedeți în oglindă, în timp ce victime sunteți amândoi, iar agresori - tot amândoi, cu schimbul.

Acum ești poate mai la început de carieră și vezi cât de aiurea este ca o somitate medicală să adopte comportament de grădiniță - să se supere și să se răzbune.

Mai târziu poți ajunge să ai un comportament asemănător, însă, dacă nu alegi acum să îți dezvolți inteligența emoțională în același ritm cu competențele tale medicale.

Dacă îți dorești să îți dezvolți competențele transversale (de comunicare și relaționare) într-un cadru ghidat, te aștept în grupul meu privat de Facebook.

Comentează DA și îți trimit toate detaliile.

Tot acolo voi anunța detaliile pentru workshop-ul gratuit de gestionarea conflictelor pentru medici, din data de 21 mai, cât și detaliile altor viitoare proiecte pentru medici.

Ești medic și vrei doar să îți faci treaba și sa fie pacientul bine, ai energie pentru asta și știi exact ce este de făcut, însă cei din jur parcă mai mult te încurcă, în loc să te ajute?

Practic, ție efectiv îți place munca, însă ai impresia că scopul în viață al celor mai mulți dintre colegii tăi este să fugă de muncă și nu înțelegi de ce fac asta?

Auzi doar: "nu e treaba mea", "da' de ce să fac eu asta, de ce nu îi spui lui Gigel mai bine?" sau observi cm pur și simplu colegii se fac că nu te aud, atunci când strigi după ajutor?

Când întrebi de locuri de tratament, ți se spune că nu sunt, deși tu știi sigur că sunt și ești în situația super penibilă în care știi că ești mințit în față, dar nu se cade să spui asta, pentru că vei ajunge într-un conflict și mai mare?

Sau atunci când te organizezi perfect, cu sacrificii personale și tot tacâmul și crezi în sfârșit că gata, totul este aranjat și se va desfășura în condiții optime, ba mai mult, vii cu chef de muncă - să faci ce ai de făcut și chiar ai super motivație ... dar te trezești că nu mai ești "pe program" sau, cm se mai zice, "cine pleacă la plimbare (chiar și doar ca să doarmă noaptea acasă), pierde locul de onoare"?

La început vorbești frumos și ai impresia că a fost doar o neînțelegere. Însă te trezești că tot tu pici cel vinovat și nerezonabil. Așa că începi să te simți tot mai neîndreptățit, pe măsură ce situațiile se repetă în neștire.

La un moment dat, începi să urli și asta se repetă din ce în ce mai des. Ți se pare că lumea în sfârșit începe sa reacționeze și lucrurile se întâmplă. Aha, deci asta e soluția. Ok, ma sacrific, țip în continuare, când e nevoie. Și începe sa fie nevoie mereu. Lumea nu mai reacționează altfel deloc.

Și după ce tipatul devine obișnuință și trece o vreme așa, deodată lumea se obișnuiește din nou și efectul dispare. Cel mult, lumea te ocolește, ca pe un nebun.

Sau ești o doamnă doctor respectabilă și nu ajungi să țipi, deși de multe ori îți vine, însă te uiți atât de urât încât ceilalți te ocolesc oricum, simțind furie mocnită, din interiorul tău.

Sau ești pe placul tuturor, însă când termini programul mai ai puțin și te prăbușești, pe drumul spre casă, din cauza faptului că iar a trebuit să îi ții pe toți "în spate" și să le explici de 100 de ori ceva ce oricum nu vor să înțeleagă.

Vrei să faci bine, dar ajungi să fii cel "rău", în ochii tuturor. Și nu înțelegi cm de ai ajuns acolo, cu cele mai bune intenții.

Dacă ești printre cei care simt că oricum ar da-o și orice ar face, colegii nu se mai mișcă în nicio direcție cu sens, iar treaba se sparge tot în capul tău, atunci workshop-ul gratuit din 21 mai este pentru tine.

Discutăm despre gestionarea conflictelor în profesia de medic, despre cm să nu te mai enervezi la fiecare pas și cm să schimbi eficient atitudinea celor din jur.

Ca să participi, te aștept să te înscrii în grupul privat de Facebook, unde voi oferi toate detaliile.

Scrie DA în comentarii și îți trimit.

💫 Știi la ce au alergie absolut toți medicii?

💫 La nedreptate!

Diferența stă, însă, în faptul că fiecare medic are alergie doar la felul în care înțelege el nedreptatea.

👉 Și fiecare o înțelege altfel. :)

💫💫💫

Unii sunt supărați pentru că le sunt băgate VIP-urile pe gât, de către superiori sau colegi, iar acest lucru îi dezavantajează pe pacienții "obișnuiți", fără pile.

În același timp, pe șefii care împing "VIP-urile" înainte îi deranjează incapacitatea primilor de a înțelege că resursele medicale necesare vin prin intermediul VIP-urilor, pentru ca apoi să aibă acces la ele și pacienții "obișnuiți".

Iar pe colegii care își introduc cunoștințele mai în față îi deranjează deranjul colegilor de a-i primi, după ce ei, la rândul lor, au făcut atâtea pentru alții și pentru sistem, iar acum li se pare corect să ceară măcar acest puțin înapoi.

Așadar, unora li se pare CORECT să nu diferențieze deloc pacienții, în timp ce altora li se pare absolut corect să îi diferențieze, spre binele tuturor.

💫💫💫

Un medic îi spune asistentei să facă o manevră pentru pacient în felul X, în timp ce altul îi spune să facă în felul Y, ambii considerând că "așa este corect".

Problema vine când asistenta este în poziția de a executa aceeași sarcină în 7 feluri diferite, toate considerate cele corecte de către cei 7 medici care au dat direcțiile.

💫💫💫

Când medicul de la camera de gardă sună după colegi, chirurgul consideră că e corect să meargă prima dată internistul, internistul consideră că e corect să meargă cardiologul, iar cardiologul care răspunde consideră că nu e corect să meargă el, fiind doar rezident sau colaborator.

💫💫💫

Absolut toți au argumente și consideră că au dreptate și sunt niște persoane corecte.

Și, culmea, chiar toți au dreptate, dacă privești, pe rând, din câte un punct de vedere, ignorându-le pe toate celelalte.

Dacă integrezi însă toate punctele de vedere, observi că toți au, de fapt, doar niște percepții și emoții asupra realității ... și niciunul nu are dreptate deplină. În timp ce toți se enervează.

💫💫💫

Tu vrei să continui să cauți și să enunți argumente pentru care perspectiva ta este cea corectă și tu ești cel care are dreptate, iar ceilalți sunt doar răuvoitori?

Sau vrei să înveți să lucrezi cu percepțiile și emoțiile tale și ale celorlalți, pentru a obține rezultate bune mai ușor?

👉 Alergia la nedreptate poate să nu treacă de tot niciodată, însă felul în care te raportezi la ea schimbă radical felul în care te simți când trăiești cu ea.

👉👉 Vii să povestim mai multe despre "Cum să nu te mai enervezi și cm să gestionezi eficient conflictele, ca medic?", la workshop-ul gratuit din 21 mai?

👉👉👉 Sau hai în grupul privat de Facebook și îți dau toate detaliile legate de acest workshop și de altele, viitoare: https://www.facebook.com/share/g/1CjUC56hwT/

--- Am avut vitalitatea asta despre care ne tot spui tu și am pierdut-o, nu știu când și unde...

.. mi-a spus azi, o clientă medic, într-o sesiune 1 la 1.

--- Mă refer la acea plăcere de a interacționa cu oricine, pentru că sunt bine cu mine...

--- În schimb, trăiesc mereu cu anxietate legată de expunere.

--- De exemplu, ne-a trimis managera tuturor din echipă un mail în care ne invita la o întâlnire. Apoi a așteptat și nu a răspuns nimeni.

--- Așa că ne-a spus direct că se așteaptă să îi răspundem, când ne întreabă ceva.

💫 Păi și ce e în capul tău/ vostru, când nu răspundeți la întrebările care vi se adresează?

--- Păi noi oricum ne conformăm și mergem. Vom face direct acțiunea.

--- Însă eu am realizat că șefa s-a simțit aiurea și m-am pus să răspund eu. Am scris că da, sigur că voi participa, și, când să dau "reply to all" ... am avut un mare blocaj, iar apoi am decis să îi răspund doar ei, să nu vadă și ceilalți răspunsul.

💫 Din nou sunt curioasă, ce anume te-a blocat?

--- M-am gândit că o să pară că vreau să fiu eu mai cu moț decât ceilalți, că vreau să mă evidențiez aiurea.

💫 Am observat de multe ori că voi, medicii, aveți o percepție foarte puternică, conform căreia sunteți veșnic urmăriți de un fel de "Big Brother" și nu știți ce să faceți ca să vă ascundeți mai bine.

💫 Văd frecvent cm pagina mea de FB are multe vizualizări și foarte puține like-uri, iar voi îmi spuneți des că citiți ce scriu, dar fără să lăsați "urme". :)

--- Păi da, chiar așa ni se pare, că suntem urmăriți. Spre exemplu, mă trezesc cu pacienți care mă întreabă cm a fost la nunta la care am fost în weekend și pe mine asta mă deranjează.

💫 Da, care e motivul pentru care te deranjează faptul că pacienții știu că ai fost tu la o nuntă în weekend?

--- Bună întrebare, nu știu ... cred că mă gândesc că se vor gândi că nu m-am preocupat de problemele lor și nu am lucrat ca să salvez vieți tot weekendul.

--- Între medici e lucru știut ... noi cărăm în rucsac cărți de medicină în orice concediu, chiar dacă nu ajungem să le deschidem.

--- Însă asta ne face să ne simțim mai puțin vinovați, pentru că măcar dacă se ivește momentul, îl putem valorifica.

--- Spre exemplu, eu am o carte la baie, două la capul patului, ca să aleg în funcție de ce energie mai am înainte de culcare, etc.

💫 Îți poți imagina cm ar fi sa faci o dată efectiv ce vrei tu, fără să te mai gândești ce TREBUIE să faci?

- Păi deseori nu știu ce vreau să fac, chiar m-am tot gândit la întrebarea asta, pe care mi-ai adresat-o de la începutul procesului, și acum realizez uneori profesional, cu pacienții, ce vreau să fac, însă în multe cazuri doar mă feresc de conflicte.

💤 Disclaimer important 💤

- Multe persoane care îmi urmăresc activitatea (mai ales non-medici) cred că eu ajut medicii să fie mai buni pentru pacienții lor.

- Însă nu fac aproape deloc lucrul acesta.

- Ci ajut medicii să fie mai buni cu ei, mai NErușinați, mai NEvinovați, mai NEconfuzi legat de ceea ce își doresc, respectiv cu mai multa vitalitate și plăcere de a trăi și de a interacționa.

- În al doilea rând, îi ajut să se înțeleagă între ei și cu restul personalului medical.

- Iar îmbunătățirea relației cu pacienții vine de la sine, o dată ce își conștientizează limitele personale.

- În loc de "victime colaterale" ale unor medici care se simt veșnic insuficienți (deși chiar nu sunt), pacienții devin beneficiarii colaterali ai energiei echilibrate a unor medici competenți emoțional.

- Medicii cu care eu ajung să lucrez sunt foarte competenți profesional și foarte buni cu pacienții lor.
În schimb, sunt deseori prea răi cu ei înșiși și prea răi între ei.

În sistemul medical actual, totul e să nu-l deranjezi pe ăl mai "nebun"!

Lucrurile par simple, la nivel emoțional: cine face urât, trece în față.

Ca să scapi de el mai repede și să nu fie probleme.
Să fie bine și să nu fie "panaramă"!

"Apoi totul reintră în normal și ne vedem de treabă", se gândește toată lumea bine intenționată.

Coleg "nebun", pacient/ aparținător "nebun", șef "nebun", nici nu mai contează.
"Îl avansăm, ca să scăpăm de el", gândește orice om care vrea să evite conflictele.

Doar că lucrurile nu merg deloc așa. Lumea vede că ăl mai "nebun" intră în față. Și ce zice? Păi, ca să intru și eu în față, trebuie să devin tot așa, nu? Altfel văd că sunt luat de fraier.

În capul celor care văd ce se întâmplă nu va fi niciodată frica ta de a interacționa cu "nebunul".

Ci va apărea doar ca o rea intenție și o nedreptate pe care o faci celor care își așteaptă liniștiți rândul, indiferent că sunt pacienți sau colegi.

Ție doar ti-e frică de "nebun" și de reacțiile sale imprevizibile, în timp ce toți ceilalți te bănuiesc de rele intenții, că ai interese ascunse sau că ai ceva cu ei.

Ar fi de râs, dacă nu ar fi de plâns.

Tuturor le e frică de "nebun".
Până când aleg să devină ei "nebuni", gândindu-se că "altfel nu se poate".

Și apoi devine doar o întrecere pentru titlul de: "cine e totuși, cel mai nebun?
- "Ăsta e în stare să se și bată cu colegii, dacă i se ia locul, deci nu ne punem cu el. Care ar fi următorul pe listă?",

.. la care cei încă "normali" se uită complet oripilați și dezamăgiți, în timp ce trec de la furie la resemnare și invers, în decurs de câteva minute, de multe ori în fiecare zi.

Tu vrei să trăiești în această junglă a "nebunilor" la nesfârșit sau vrei să înveți cm să intri constructiv într-un conflict, fără să-l eviți deloc, dar și fără să îl amplifici?

Poți învăța să nu îți fie absolut deloc frică de conflicte, chiar și fără să ajungă să fie printre interacțiunile tale preferate.

Pe modelul: "Dacă trebuie, cu plăcere!"

Mai bine rapid, direct și eficient, decât să adoptăm o prelungire nefirească și consumatoare de energie a unei chestiuni atât de naturale precum o diferență de nevoi și interese.

Și nu, nu trebuie să devii tu "nebunul", ca să poți ieși învingător (sau măcar nu pierzător) dintr-un conflict. :)

👉 Scrie "conflict" în comentarii, dacă vrei să programăm o întâlnire online (1 la 1) de 30 de minute, în care să discutăm despre un conflict care îți dă de furcă, respectiv soluțiile prin care ai putea reacționa mai eficient la el.

Rușinea la medici - un monstru imens, cu multe capete.
Tai unul și apar două în loc.

Totul începe în facultate:
- "Cum era cu ... (insert subiect), dl/ dna doctor (cu ton zeflemitor)?
- Vezi că nu știi?!" + uneori și baie de mulțime pentru umilire, în scop didactic, desigur.

Apoi multe examene. Frică. Viteză. Niciodată nu e de ajuns, oricât ai învăța.

Simți că ești într-o luptă pentru supraviețuire, în care nu mai vezi pe nimeni, în afara de colegii tăi, cu care ești în competiție. Contează doar să nu fii depășit. Iar ceilalți gândesc la fel.

În final, la rezidențiat, nu contează chiar atât de mult pe ce loc ai fost. E cm îți e norocul și în funcție de ce iau cei dinaintea ta, de prezența ta de spirit în momentul acela, de cât de hotărât ești legat de ce vrei și mai ales cât de informat.

Uneori alegi bine, deseori alegi prost ... specialitatea, mediul, varianta.

Te întrebi dacă puteai mai bine, dar nimeni nu îți poate spune.

Urmează umilința din rezidentiat. Ești ultimul la orice, după infirmieri (cum spune o "glumă").

Doar ți se cere, iar tu doar dai. Nu poți refuza nimic și doar prin noroc maxim poți obține exact ceea ce vrei.

Oricât ai da, nu e suficient.

La prima greșeală, ești taxat public, în general rușinat.
Dacă nu faci greșeli, ești prea încet. Iar rușine.

Dacă ești prea rapid, ești cam tupeist.
Dacă ai idei despre cm ar putea fi făcute lucrurile mai bine: "să le faci tu pe parafa ta, mai încolo. Acum faci cm zic eu!"

Nu vii când ești chemat de alte specialități => ești leneș.
Vii când ești chemat pentru ceva peste experiența ta => poți pica vinovat în cazuri complicate.

Apoi ajungi specialist, primar, uneori șef de secție. Ești într-o poziție tot mai privilegiată. Acum poți alege. Simți că poți refuza, fără să dai explicații.

Și ce refuzi?

Să mai treci încă o dată prin RUȘINE, de orice fel.

Și, cu asta, refuzi orice formă de evoluție și de cooperare.

Important este să nu mai vadă nimeni ce nu știi tu. Colegii să trăiască cu impresia că tu știi, doar că nu vrei. Iar tu să crezi că e mai bine cm faci tu și nu ar avea sens să înveți altceva.

Pe scurt, monstrul ăla cu mai multe capete te aleargă mereu, de la facultate și până la pensie.

Și se vede că te aleargă. Degeaba mimezi tu relaxarea. Ceilalți văd că nu știi.

Dar știi ce e de fapt cel mai rău?

Faptul că monstrul este rău doar în imaginația ta.
Dacă îl lași să se apropie, devine chiar prietenos.

Dacă recunoști că nu știi tot și ceri sprijinul, ceilalți îți vor urma exemplul. Vor face și ei la fel.
Apoi veți evolua și veți avea rezultate mult mai bune, în echipă, decât ai putea tu vreodată să ai individual.

Medicina este extrem de complicată.
Nimeni nu știe tot și nimeni nu este suficient!

Însă o echipă solidă, în care fiecare membru își cunoaște și recunoaște în fața celorlalți atât competențele, cât și incompetențele, este cu siguranță suficientă și gata să rezolve orice situație, într-un mod relaxant și echilibrat pentru toată lumea.

Tu alegi să lași rușinea să te copleșească și să te alerge până la pensie SAU alegi să recunoști că nu ești suficient, să înveți constant, dar într-un ritm relaxat, și mai ales să accepți să faci parte dintr-o echipă eficientă, în loc să "te descurci singur"?