14/06/2026
De când lucrez cu medicii, unul dintre cele mai mari șocuri pentru mine a fost să aflu realitatea zilnică a chirurgilor din România.
În primii destui ani de chirurgie, în loc să te lupți cu dificultatea în sine de a face chestii atât de complicate, tu te lupți ca să FII LĂSAT SĂ FACI!
Știți gluma aia cu:
- Single
- Într-o relație
- Depinde cine întreabă?
Ei, așa funcționează lucrurile pentru chirurgii tineri de la noi din țară: depinde cine întreabă dacă poate să exerseze.
Vii de dimineață motivat și extaziat de ideea de a pune mâna pe ceva treabă practică, te pregătești cm știi tu mai bine și apoi te rogi să se alinieze toate planetele:
- oare azi nu o să-l pună doar pe Gigel, pe care îl place mai mult și cu care are o relație mai bună, iar eu o să mă uit toată operația? Și chirurgii sunt oameni practici, le e foarte greu spre imposibil să învețe vizionând.
- dacă am fost chemat la spital ca să operez, oare chiar voi intra în sală sau cheamă pe altcineva în ultimul moment și mă lasă cu ochii în soare?
- dacă aseară eram pe program, oare mâine chiar operez sau mă "taie" ăia mai mari și mă lasă pe dinafară?
Și, ce să vezi, în general cel puțin o planetă nu e așezată bine pentru tine, iar tu nu ajungi să operezi.
Nici azi, nici mâine, nici poimâine.
Ia de fă externările, ia fișele astea, stai steril cu orele ca să te uiți cm "îți iau alții fața", apoi enervează-te pe colegii tăi aflați în aceeași poziție, având impresia sau uneori chiar trăind realitatea că ei fac mult mai mult decât tine, de parcă ar fi vina celui care primește nedreptatea, nu a celui care oferă nedreptatea pe tavă.
👉 Dar vine el și momentul practicii, bineînțeles.
Este ora 3 dimineața, ești complet zombi, tot orașul face nani, când deodată te sună urgentistul:
"Heeey, e momentul tău de glorieee sau practice tiiiime! Hai la noi aici, să iei pe cineva pentru practică!"
De partea cealaltă a receptorului, din entuziam maxim pentru operații se face deodată liniște.
- Alooo? Avem o urgență și acum ești singurul pe fir!
- Ăăă, nu eu, nu e treaba mea, nu scrie în fișa postului, nu vin singur!
Ce gândește urgentistul: "Doamne, ce leneș mai e și ăsta! Eu vreau să îi dau de treabă, e momentul lui de glorie, și nu vrea să vină. Vrea să moară omul ăsta aici, nu are empatie și nu îi pasă!"
În timp ce tu știi că nu ai pic de lene în tine, somn nici atât, nu mai știi când ai băut apă ultima dată sau când ai fost la baie, dar nici nu te mai gândești la asta...
Însă îți amintești brusc că operația aia ai exersat-o mai mult cu privirea decât cu mâinile. Și e al naibii de nedrept, pentru că nu ai ales tu asta și chiar ai făcut tot posibilul să nu fie așa.
Și poate știi, poate nu știi să o faci.
Dar ești destul de curajos încât să îți asumi tot?
Sau ești destul de competent emoțional încât să faci pe cineva care chiar știe bine să te ajute în punctele esențiale acum, la ora asta? Sau măcar să îl convingi să te ajute cu deciziile importante, chiar dacă nu vine cu tine și nu face nimic practic, în locul tău?
Poate că da, poate că nu. Dar ești prea obosit ca să-ți mai exersezi și competențele emoționale. Și ți-e prea frică de riscurile de a nu reuși și de a suporta consecințele, care sunt de prea multe feluri.
Așa că mai bine mergi pe burtă, plimbi pacientul, te dai la o parte și apari în fața celorlalți exact cm nu ești deloc: leneș și fără dorință de muncă.
După câțiva ani din ăștia, dacă nu ai găsit strategia potrivită prin care SĂ FII LĂSAT SĂ FACI, frica de a face singur ceva va începe să domine orice flacără a progresului pe care ai simțit-o tu în toată tinerețea ta.
Și atunci e momentul în care deodată apari ca fiind arogant, când ești sunat pentru muncă.
Toată lumea crede că nu vrei să ajuți, în timp ce tu te lupți cu un adevăr pe care nu poți să ți-l recunoști nici ție: nu mai ai curajul să faci ceva ce nu ai avut șansă să exersezi suficient.
Ți-e rușine, pentru că știi că ești deja prea mare ca să spui că nu știi să faci. Ai putea să ceri ajutorul și să te lași învățat de către cei care au reușit, fiecare cm a putut, să învețe. Însă asta ar însemna, în punctul ăsta, să te învețe "ăia mai mici". Și deja ți se pare prea umilitor, după ce ai trecut printr-un șir deja prea lung de umilințe.
În spatele aparentei aroganțe, se ascunde absolut mereu rușinea!
Așa că, în ciuda aparențelor, chirurgii nu sunt lipsiți de empatie sau fără chef de muncă.
Din contră, au o energie debordantă și își doresc din suflet să ajungă buni în ceea ce fac.
Iar asta nu are nicio legătură cu empatia, pentru că lor le place pur și simplu să opereze, se simt ca niște copii la locul de joacă, care uită cu drag de foame, sete sau orice altceva ... și fac totul cu plăcere, dacă sunt susținuți corespunzător.
Doar că unii chiar ajung foarte buni, după ce dezvoltă strategii eficiente de a intra în sală, în timp ce altora le trece timpul învățării și rămân pe cont propriu fără să ajungă să aibă încrederea că pot într-adevăr să facă ce au de făcut.
PS: dacă ești chirurg și vrei să te reglezi emoțional și apoi să găsești strategii prin care să influențezi aceste situații complicate de activitate, te aștept cu drag în programul "Medici Competenți Emoțional".
Mai sunt 3 locuri pentru vara aceasta.
