Aikido Aikikai Constanta

22/10/2026

În Aikido, cea mai mare parte a antrenamentului nostru se desfășoară cu mâinile goale. Învățăm să ne deplasăm, să păstrăm echilibrul, să înțelegem direcția unui atac și să construim o relație cu partenerul. Uneori însă, luăm în mâini un bokken, un jo sau un tanto de antrenament. În practica noastră, acestea devin instrumente complementare, prin care cercetăm mai atent principiile pe care încercăm să le exprimăm în fiecare tehnică.

La prima vedere, prezența armelor într-o artă a armoniei poate părea surprinzătoare. Totuși, armonia despre care vorbim în Aikido presupune înțelegerea conflictului și asumarea responsabilității pentru felul în care îl întâmpinăm. Practica unei arte marțiale cere luciditate. Avem nevoie să recunoaștem pericolul, să respectăm distanța și să înțelegem consecințele unei mișcări.

Bokkenul aduce o anumită limpezime în antrenament. Linia lui face vizibilă direcția intenției noastre. Când îl ridicăm, putem observa cât de ușor încordăm umerii, cât de repede lăsăm brațele să lucreze separat de restul corpului sau cât de des confundăm forța cu rigiditatea. Un gest aparent simplu ne cere să adunăm postura, respirația și deplasarea într-o singură acțiune.

Jo-ul ne invită să cercetăm continuitatea. Schimbarea direcției, alternanța dintre extensie și retragere, felul în care corpul însoțește mișcarea ne cer disponibilitate. Dacă ne agățăm de o poziție, devenim greoi. Dacă grăbim gestul, pierdem controlul. Treptat, înțelegem cât de mult contează să rămânem stabili și, în același timp, capabili să ne adaptăm.

Tanto-ul de antrenament ne cere o atenție deosebită față de distanță și de vulnerabilitatea propriului corp. Într-un exercițiu controlat, prezența lui ne amintește că o mișcare făcută din obișnuință poate ascunde o greșeală. Tocmai de aceea, asemenea exerciții cer îndrumare, măsură și sinceritate. Familiaritatea cu o formă de lucru trebuie însoțită de conștiința limitelor noastre.

Dincolo de particularitățile fiecărui instrument, revine aceeași întrebare: ce se întâmplă cu noi atunci când îl ținem în mâini? Uneori, strângem prea tare. Alteori, ne grăbim să ajungem la finalul mișcării. Putem deveni preocupați de impresia pe care o producem și să pierdem legătura cu partenerul. Arma face aceste tendințe mai ușor de observat. Ea prelungește gestul, iar odată cu el devin mai vizibile ezitarea, încordarea și lipsa de atenție.

Aici începe valoarea profundă a practicii complementare. Ceea ce descoperim cu bokkenul sau jo-ul trebuie cercetat din nou atunci când le așezăm deoparte. Rămâne corpul la fel de organizat? Mai înțelegem direcția? Păstrăm distanța potrivită? Putem continua mișcarea fără să ne încordăm inutil? Învățarea capătă sens prin această întoarcere la lucrul cu mâinile goale.

O-Sensei Morihei Ueshiba a cercetat legătura dintre practica armelor și mișcarea corpului și a transmis din această experiență unor elevi ai săi. Locul acordat ulterior armelor diferă între profesori și tradiții de practică. Pentru noi, această diversitate poate fi un îndemn la discernământ: să înțelegem ce studiem, cu ce scop și în ce fel acel studiu ne îmbunătățește Aikido-ul.

Există și o lecție de responsabilitate în simplul fapt de a ține o armă de antrenament. Partenerul ne încredințează siguranța lui. Fiecare repetare cere grijă, iar fiecare creștere a intensității trebuie susținută de control și înțelegere reciprocă. Priceperea se vede și în capacitatea de a păstra condițiile în care amândoi putem învăța.

Poate că aici se află și o dimensiune filozofică a acestei practici: orice mijloc care ne mărește puterea ne cere o măsură mai mare de stăpânire de sine. Gestul nostru ajunge mai departe, iar responsabilitatea trebuie să îl însoțească până la capăt. În dojo, această lecție se exersează concret, prin atenție, răbdare și respect.

La sfârșitul antrenamentului, așezăm bokkenul, jo-ul sau tanto-ul la locul lor. Mâinile rămân goale, însă în corp poate rămâne o înțelegere mai clară. Simțim altfel distanța, observăm mai repede încordarea și devenim mai atenți la omul din fața noastră. Valoarea studiului se regăsește în această schimbare discretă: în felul în care ne mișcăm, în felul în care ne oprim și în grija cu care alegem următorul gest.

21/10/2026

Ștefan și cu Aurelia au avut o idee formidabila, având in vedere că mai mereu am susținut că nu putem disocia Aikido de cultura, limba, istoria Japoniei, să prezinte câteva date despre batălia de la Sekigahara. Evident ca după prezentare, ne-am delectat cu niște dulciuri din extremul orient, aduse de Ștefan. Aurelia, care a vizitat Sekigahara anul trecut pe 15 octombrie, a povestit copiilor impresiile trăite și încă prezente.
Mai jos puteți citi un material făcut de Ştefan Cașu:

426 de ani de la SEKIGAHARA

​Pe data de 21 Octombrie 1600, in apropierea orasului Sekigahara (astazi in districtul Fuwa, prefectura Gifu), are loc una dintre cele mai importante batalii din istoria medievala a Japoniei. Aceasta se desfasoara intre fortele armate din Vest (conduse de Ishida Mitsunari, loial vechii oranduri a lui Toyotomi Hideyoshi) si cele de Est conduse ce catre ambitiosul daimyo Tokugawa Ieyasu). Dar pana la batalia in sine, care este una spectaculoasa pentru aceea perioada, sa punem in context actiunile ce au dus la aceea infruntare armata.​​​
La finalul secolului al 16-lea, arhipelagul nipon se afla intr-o stare de lupta continua(Sengoku Jidai). Diversele factiuni incercau sa preia controlul asupra intregii tari. Sa-l numim un razboi civil intre mai marii clanurilor care doreau sa ajunga in functia de Shogun. Ca sa intelegem mai bine acest lucru, shogunul, este un lider militar de facto care in timp ajunge sa stapaneasca tara cu o mana forte, aproape de ceea cea am numi astazi un dictator militar. Sa nu uitam ca inca din secolele trecute Japonia era condusa de jure, de un Imparat. Desi acest titlul devine mai degraba unul fara putere reala de decizie. In timpul celor doua Shogunate ce preced Sekigahara, si anume Kamakura si Ashikaga, Imparatul isi pierde treptat din drepturi si din deciziile importante. Este practic, o marioneta, care are un rol mai degraba decorativ, aparand la diverse evenimente ce tin de traditii si de obiceiurile de la curatea imperiala, nereusind sa controleze cu adevarat tara si deciziile Shogunilor. Acestia din urma isi consolideaza puterea, mai ales prin statutul militar, prin faptul ca erau conducatorii samurailor, cea mai importanta casta din organigrama feudala a Japoniei din acele timpuri.
Totusi, trebuie sa reamintim, ca Shogunii doreau si, in cele mai multe cazuri si obtineau, numirea lor formala de catre Imparat. Ei erau vazuti ca legatura dintre Imparat si popor. Avand statut aproape de Zeu, imparatul nu putea sa se ocupe de treburile asa-zis murdare si imorale ale muritorilor de rand. Si de aici, si accesul Shogunului la toate deciziile statului si in toate tipurile de legaturi intre ministrii insarcinati cu guvernarea tarii, inclusive politica externa. Revenind acum la batalia propriu-zisa, trebuie sa intelegem cateva aspecte legate de caracteristici militare. Nu a fost o infruntare tipica, in care doua armate se intalnesc, se dueleaza si castigatorii isi iau prada. Au loc numeroase alte batalii mai mici, in functie de gradele de loialitate si vasalitate, intre cele doua factiuni, fie ca ne referim la asedii de castele ori asigurarea anumitor domenii ori puncte cheie ce vor ajuta mai departe pe cei ce le detin.
Cronicile istorice, fie ele japoneze sau straine, vorbesc de o cifra de aproximativ 160.000 de soldati in total ce au ajuns pe campul de lupta. Dar, trebuie sa pastram totusi, o imagine mai ampla asupra acestei cifre. Este clar faptul ca nu toti cei prezenti acolo au intrat efectiv in lupta. Pe scurt, batalia este castigata de Tokugawa. Desi, initial, superioritatea numerica a lui Ishida pare ca va inclina balanta spre o vitorie a celor din Vest, numeroasele tradari din tabara sa duc la infrangere. Clanurile Mori si Chosokabe impreuna cu mai multi daimyo care ii jurasera loialitate, tradeaza si refuza sa intre initial in lupta. Mai apoi vor intra in lupta pentru Tokugawa. Printre cei mai importanti care au tradat se afla Kobayakawa Hideaki si Kikkawa Hiroie. Acestia din urma vor primi laude si premii pentru schimbarea loialitatii lor. Odata prins, Ishida va fi decapitat aproximativ o luna mai tarziu in Kyoto, alaturi de catre comandatii sai ramasi inca in viata.
D**a ce Tokugawa isi impune dominatia absoluta, va face mutari strategice printre care sa-l aduca pe Toyotomo Hideyori la castelul Osaka (cucerit la cateva zile d**a Sekigahara) si astfel sa-i neutralizeze pe toti cei din tabara invinsilor care erau si loiali clanului Toyotomo. Finalmente, in anul 1603, Imparatul Go-Yozei in numeste Shogun pe Tokugawa Ieyasu. Astfel incepe un Japonia, cel de-al treilea Shogunat si cel mai important, denumit si perioada Edo d**a capitala cu acelasi nume unde isi avea sediul Shogunul. Acesta va dura peste 260 de ani pana la restauratia Meiji si la deschiderea tarii catre relatii cu tarile dezvoltate din emisfera Vestica. ​
In incheiere, de precizat ca la Batalia de la Sekigahara a participat si legendarul samurai Miyamoto Musashi, cel numit Kensai, desi la momentul respectiv avea 16 ani si luptand pentru partea invinsa, avea sa devina pentru o perioada un samurai ronin.

18/10/2026

La fiecare seminar de Aikido ajung cu mai mult decât un bagaj și echipamentul de antrenament. Aduc cu mine gândurile ultimelor zile, oboseala, întrebările rămase fără răspuns și grijile pe care, uneori, nici nu le mai observ. Viața de zi cu zi mă obișnuiește să fiu mereu preocupat de ceva, să pregătesc următorul pas înainte de a-l încheia pe cel prezent. Seminarul îmi oferă răgazul de a mă opri din această grabă și de a mă regăsi, în primul rând, pe mine.

Această întoarcere se petrece treptat. În salutul de început, în primele mișcări, în atenția cu care urmăresc profesorul. Pe măsură ce corpul intră în ritmul practicii, gândurile încep să se așeze. Respirația devine mai clară, simt contactul cu tatamiul și descopăr câtă încordare am adus cu mine. Uneori, abia atunci îmi dau seama cât de departe am fost de propria liniște.

Pe tatami, îmi este greu să ascund ceea ce trăiesc. Nerăbdarea se simte în felul în care grăbesc tehnica. Dorința de control apare în rigiditatea brațelor. Oboseala îmi schimbă postura, iar teama de a greși îmi poate opri mișcarea. Practica mă ajută să observ toate acestea cu sinceritate. Învăț să mă privesc fără să mă judec la fiecare pas și să accept că și după mulți ani am lucruri de înțeles, de corectat, de reluat.

De aceea, la seminarii prețuiesc atât de mult posibilitatea de a fi din nou elev. Îmi face bine să ascult, să încerc, să primesc o corectură și să reiau un gest simplu. Mă întorc astfel la bucuria care m-a adus prima dată în dojo: curiozitatea de a descoperi și sentimentul că fiecare antrenament poate deschide ceva în mine. Experiența capătă sens atunci când îmi păstrez disponibilitatea de a învăța.

Regăsirea mea se întâmplă și prin întâlnirea cu ceilalți. Fiecare partener îmi oferă o experiență diferită și îmi cere să fiu prezent. Trebuie să simt, să mă adaptez, să acord încredere și să am grijă. În această relație, preocupările mele își pierd treptat din greutate. Atenția se îndreaptă spre ceea ce construim împreună, iar eu îmi găsesc locul firesc în acea mișcare.

Sunt momente în care o explicație a profesorului sau o tehnică pe care o simt pentru prima dată limpede continuă să lucreze în mine mult după încheierea antrenamentului. Mă face să mă întreb unde mă împotrivesc inutil, de ce mă grăbesc sau cât de atent sunt la oamenii din jur. Aikido îmi oferă astfel un prilej de a-mi cerceta felul de a trăi, pornind de la experiențe concrete, simțite în propriul corp.

Plec de la fiecare seminar cu lucruri de exersat și cu bucuria întâlnirilor. Dar ceea ce rămâne cel mai adânc este acea apropiere de mine însumi. Mă întorc acasă obosit, uneori cu multe întrebări, însă mai așezat în interior.

Pentru mine, seminariile sunt repere pe acest drum. Îmi dau timp să-mi ascult respirația, să-mi recunosc limitele și să-mi reamintesc de ce continui. Iar când pășesc din nou pe tatami, simt că reiau o conversație cu mine pe care, în zgomotul zilelor, o lăsasem neterminată.

16/10/2026

Există alegeri care, odată făcute, ajung să dea formă unei vieți. La început, se nasc din curiozitate, dintr-o întâlnire sau din dorința de a încerca ceva nou. Cu timpul, devin repere în jurul cărora ne așezăm zilele și prin care ne înțelegem experiențele. Pentru mine, Aikido a devenit un asemenea reper: o practică la care mă întorc mereu, din care învăț și pe care încerc să o transmit mai departe. Abia după mulți ani am început să înțeleg că, alegând un drum, alegem și felul în care ne lăsăm transformați de el.

Am început să practic Aikido în anii ’90. De atunci, antrenamentele, întâlnirile cu profesorii și munca alături de elevi au alcătuit un parcurs de peste trei decenii. Privind în urmă, înțeleg mai bine cât de mult contează răbdarea. Entuziasmul începutului te aduce în dojo, însă continuitatea se construiește prin revenirea la lucrurile elementare, prin acceptarea corecturilor și prin disponibilitatea de a relua o mișcare pe care credeai că o cunoști. Mișcarea poate fi aceeași, dar omul care o repetă se schimbă. Ceea ce înțeleg astăzi poartă în sine experiențele, greșelile și întrebările tuturor acestor ani.

O parte însemnată a acestui drum este legată de formarea comunității Aikido Aikikai Constanța. Îmi amintesc începuturile, când ne antrenam pe plajă, înainte de a avea un spațiu stabil. Eram câțiva oameni care își făceau timp să se întâlnească și să practice. Din acele întâlniri s-au legat prietenii, s-a construit încredere și a crescut dorința de a continua. Treptat, practica și-a găsit un loc al ei, iar oamenii care ni s-au alăturat au dat viață dojo-ului. Poate că un loc începe să ne aparțină tocmai prin atenția și timpul pe care le dăruim celor întâlniți acolo.

În timp, unii dintre cei care au început alături de mine au devenit instructori și și-au deschis propriile dojo-uri. Acest lucru are pentru mine o semnificație aparte: ceea ce am lucrat împreună continuă prin ei și ajunge la oameni pe care poate nu îi voi cunoaște niciodată. Fiecare își dezvoltă propria înțelegere și propriul fel de a preda, purtând mai departe ceva din experiențele care l-au format. În această continuitate învăț și eu să mă desprind de nevoia de a controla rezultatul. Ceea ce transmitem capătă viață prin libertatea celuilalt de a înțelege, de a cerceta și de a merge mai departe.

Rolul de instructor m-a învățat să fiu atent la diferențele dintre oameni. Aceeași explicație este înțeleasă diferit de la un elev la altul. Un copil care pășește pentru prima dată pe tatami are alte nevoi decât un adult care încearcă să-și depășească teama de cădere. Unul are nevoie de încurajare, altul de mai mult timp, iar uneori este suficient să găsesc o explicație mai simplă. Învăț în continuare să observ aceste nevoi și să-mi adaptez felul de a preda. Pentru aceasta, trebuie să las deoparte, măcar pentru o clipă, imaginea despre cm ar trebui să fie elevul și să-l văd pe omul aflat în fața mea.

În reflecțiile mele despre Aikido revin adesea la respect, răbdare, orgoliu și grijă față de partener. Pe tatami, toate acestea se exprimă prin gesturi concrete: câtă forță folosesc, cm reacționez când o tehnică nu reușește și cât spațiu îi ofer celuilalt să învețe. Partenerul simte dacă îi ascult mișcarea, dacă îl forțez și dacă poate avea încredere în mine. Aici, ideile după care cred că trăiesc sunt puse la încercare. Respectul capătă consistență în felul în care mă port atunci când aș putea să-mi impun voința.

Lucrul cu partenerul mă face să reflectez și la limitele controlului. Intru într-o tehnică având o intenție, dar întâlnirea aduce întotdeauna ceva ce nu pot prevedea în întregime. Dacă mă agăț de ceea ce mi-am propus, risc să pierd contactul cu ceea ce se întâmplă. Învăț astfel să păstrez o direcție și, în același timp, să rămân disponibil schimbării. Recunosc această nevoie și în viața de zi cu zi, când planurile mele se întâlnesc cu voința altor oameni sau cu împrejurări pe care nu le pot hotărî.

Anii petrecuți în dojo nu m-au eliberat de slăbiciuni. Am propriile îndoieli, momente de nerăbdare și lucruri pe care încă trebuie să le înțeleg. Aikido mă aduce adesea în fața lor. Mă ajută să observ când mă încordez inutil, când încerc să impun o soluție sau când orgoliul mă împiedică să primesc o corectură. Uneori reușesc să schimb ceva. Alteori am nevoie să revin, să privesc mai atent și să încerc din nou. Cunoașterea de sine cere această sinceritate: să pot vedea distanța dintre ceea ce spun că prețuiesc și felul în care acționez.

De aceea, țin să-mi păstrez disponibilitatea de a fi elev. Întâlnirile cu profesorii mei și participarea la seminarii îmi deschid mereu alte perspective. O mișcare cunoscută poate dezvălui un detaliu care mi-a scăpat ani întregi. O explicație scurtă poate schimba felul în care înțeleg o tehnică și, odată cu el, felul în care o predau. Experiența își păstrează valoarea câtă vreme rămâne deschisă acestor descoperiri. Anii de practică îmi dau repere, dar mă ajută și să văd mai limpede cât de mult îmi rămâne de învățat.

Trecerea timpului se simte și în corp. Felul în care mă mișc, în care îmi dozez efortul și în care înțeleg o tehnică se schimbă. Această schimbare mă îndeamnă să privesc mai atent relația dintre voință și propriile limite. Sunt zile în care progresul înseamnă să insist și zile în care înseamnă să accept un ritm diferit. Învăț să respect omul care sunt acum, fără să-i cer să fie mereu cel de altădată.

Când mă gândesc la ceea ce am construit, mă gândesc mai ales la oameni. La elevii care au câștigat încredere în propriul corp, la cei care au găsit în antrenament un echilibru, la cei care au continuat chiar și atunci când le-a fost greu. Fiecare a contribuit la povestea dojo-ului și la propria mea formare. În relația dintre instructor și elev, învățarea merge în ambele sensuri. O parte din ceea ce sunt astăzi s-a format prin răbdarea pe care am învățat să o ofer și prin încrederea pe care ceilalți mi-au acordat-o.

Aikido ocupă o parte importantă din viața mea, iar sensul lui se adâncește pe măsură ce practic. Predau ceea ce am înțeles până acum și continui să caut răspunsuri la întrebările care apar. Mă întorc pe tatami cu experiența anilor trecuți, cu recunoștință pentru oamenii alături de care m-am format și cu multe lucruri încă de învățat. Când mă înclin în fața partenerului, încerc să fiu prezent pentru întâlnirea de atunci. În acel gest simplu, drumul de peste trei decenii începe, încă o dată, cu atenția acordată celuilalt.

15/10/2026

În Aikido, o tehnică începe cu mult înainte ca trupul să se pună în mișcare. Începe în felul în care îl privești pe celălalt, în disponibilitatea de a-l “asculta” și în liniștea cu care întâmpini ceea ce încă nu s-a întâmplat. Există un moment în care toate posibilitățile rămân deschise. Acolo se exersează răbdarea: să fii pregătit fără să te grăbești, să ai hotărâre fără să devii rigid.

14/10/2026

Pe 16–17 octombrie 2026, vă invităm la Seminarul Național de Aikido Aikikai, de la București, condus de Dorin Marchiș Shihan, 6 dan.

Fiecare întâlnire pe tatami este o ocazie de a descoperi ceva nou, de a ne rafina practica și de a învăța împreună. Ne reunim cu bucuria antrenamentului, cu respect pentru partener și cu deschiderea de a privi dincolo de ceea ce credem că știm deja.

13/10/2026

08/10/2026

Tocmai ce s-a încheiat seminarul condus de Shoji Seki Shihan, așa că observațiile sunt încă la cald.
Privit de pe margine, nu este spectaculos, și nici nu are de ce, decât daca ar avea ca scop promovarea însă pentru un fin observator sau pentru cel care a fost uke (partener) la Seki Shihan, lucrurile stau cu totul altfel.
Trei lucruri mi-au atras in mod special atentia:
1 - explozia în tehnica, am simțit-o pe pielea mea. Este o chestiune de coordonare: respirație, poziție, distanță, contact, sincronizare.
2 - dezechilibrul, d**a cm se poate vede si din poza, însa ce pot spune este faptul ca practic s-a “jucat” cu mine, mă ducea unde voia si pur și simplu nu reușeam sa mā reechilibrez.
3 - grija fata de partenerul de antrenament - pot spune din experiența acumulată ca de-a lungul timpului am avut suficienți parteneri de antrenament, mai mari în grad decât mine, care simțeau nevoia sa dovedească, nu numai mie, superioritatea forței lor, în esență aceasta fiind, posibil, doar o manifestare a unor frustrări. La Seki Shihan, lucrurile stau exact invers si mi-a plăcut să văd grija și delicatețea cu care face o proiectare sau o fixare pentru a nu rani uke. De ce este acest lucru extrem de important, o sa explic intr-o postarea separată.
Privită prin explozia mișcării, dezechilibrul accentuat și grija față de partener, practica lui Shoji Seki Shihan oferă un prilej de reflecție asupra maturității în arta marțială.

07/10/2026

M-a bucurat nespus vizita de azi a lui George, un elev din “garda veche”. A fost o ocazie bună să depănăm ceva amintiri și să ne antrenăm. Dacă îmi amintesc bine, când a început practica Aikido era student la marină, astăzi este comandant de vas.

03/10/2026