"U" Craiova

Donose, Beldeanu, Crişan, Cămătaru… însa Craiova s-a oprit la poarta finalei CUPEI UEFA. Romantismul leilor albaştri avea să fie plătit scump. După meciul cu Benfica, stadionul Central părea un templu răvăşit şi parcă resemnat cu destinul creşterilor şi decreşterilor sale...

Dar până să ajungem la legendara CRAIOVA MAXIMA, fotbalul craiovean a mai trăit 60 de ani de istorie. Căci istoria Craiovei fotbalistice a început să se scrie în 1921. Atunci au apărut în Craiova două echipe de fotbal: Craiovan Craiova şi Rovine Griviţa Craiova.

*1921-Craiovan Craiova a fost înfiinţată de un grup de elevi şi funcţionari craioveni, conduşi de Dr. Marcel Spănişteanu. Numele exact, dat la început echipei, a fost Craiu Iovan. Ulterior, printr-un proces relativ scurt de metamorfoză, a devenit Craiovan, aşa cm a şi apărut în campionatul districtual şi apoi în cel regional.

*1921-Rovine Griviţa Craiova apare iniţial în 1921, sub numele de Rovine, pentru ca, un an mai târziu, după fuzionarea cu gruparea de gimnastică Griviţa, să ia şi numele acesteia. În perioada 1925-1929, Rovine Griviţa activează în ampionatul districtual Craiova. În 1930 castigă campionatul regional, iar din 1934 intră în circuitul divizionar şi cinci ediţii joacă în eşalonul secund.

În anul 1940, cele două echipe ale Craiovei fuzionează, rezultând una dintre cele mai puternice grupări din perioada războiului, FC Craiova, prima echipă craioveană care avea să fie Campioana României, în 1942-1943. Dar titlul nu a fost oficializat în anuarele FRF, din cauza războiului...

Într-o formulă cu 12 echipe, FC Craiova termina la 4 şi respectiv 7 puncte de Rapid şi Unirea Tricolor. Ecourile acestei răsunătoare victorii în campionat au fost amplificate, o dată mai mult, de excelenta comportare a fotbaliştilor craioveni în compania puternicei formaţii bulgare Levski Sofia, la 25 martie 1943. Craiovenii au caştigat cu scorul de 3-2, după un meci superb, în care diferenţa de pe tabelă putea fi mult mai mare. La acel turneu, organizat de FRF, au participat şi echipele din Bucureşti, Venus şi Juventus-combinat cu CFR, ambele fiind învinse de Levski Sofia.

În returul ediţiei 1948-1949 se desfiinţează Divizia C şi, odată cu ea, şi F.C. Craiova, echipa-fanion a Băniei. Pe firmament apare însă, în 1948, UNIVERSITATEA CRAIOVA, continuatoarea acestei mişcări în Craiova, cea care avea să devină, mai târziu, cea mai iubită echipă de fotbal din România. Primul nume al echipei a fost UNSR Craiova (1948-1949), apoi CSU Craiova (1949-1950), Ştiinţa Craiova (1950-1966) şi, din campionatul 1966-1967, Universitatea Craiova. Universitatea era clubul sportiv al studenţilor din Cetatea Băniei, culorile sale fiind alb şi albastru. Actul de naştere datează din toamna lui 1948 şi este opera unui grup de entuziaşti studenţi şi profesori craioveni. Aceasta este prima echipă aliniată de Universitatea Craiova, în toamna anului 1948: Dumitrescu - Rădulescu, Mihăilă I, Carli - Ozon, Mihăilă II - Sabin, Ilie, Bădescu, Tudor şi Serghi.

În 1955, la prima participare în Divizia B, Ştiinţa Craiova (nume adoptat în 1950) ocupă locul 12 în clasament şi retrogradează. În ediţia 1957-1958, câştigă Seria a III-a a Diviziei C şi revine în B. Ocupă locul 13 în 1958-1959 şi locul 10 în 1959-1960, iar în următorii trei ani pătrunde în zona superioară a clasamentului: locul 2 în 1960-1961; locul 4 în 1961-1962; locul 5 în 1962-1963.

În sezonul 1963-1964, Ştiinţa câştigă Divizia B şi promovează în primul eşalon. În ultima etapă rămăseseră cu şanse de promovare în Divizia A, trei echipe: Metalul Târgovişte, Poiana Câmpina şi Ştiinţa Craiova. De rezultatul de la Paşcani, unde CFR-ul întâlnea Câmpina, şi de cel de la Craiova, unde studenţii jucau în marele derby cu Târgoviştea, depindea configuraţia clasamentului. Spectatorii din tribunele arhipline ale Stadionului “Tineretului” au creat atunci o atmosferă infernală şi echipa în albastru a caştigat cu 3-0. Dincolo, la Paşcani, CFR-ul a câştigat cu 2-0 şi Craiova era în A. Un “act istoric” înfăptuit de: Papuc, Vasilescu, Geleriu, Lungan, Dumitrescu, C. Stănescu, Bărbulescu, Deliu, Tetea, A. Stănescu, Gângă, Anton, Onea, Lovin, Vişan, Stanciu şi antrenorii Nicolae Oţeleanu şi Aurel Preda.

În primul său an de Divizia A, Ştiinţa se clasează pe locul 11. În acest sezon, echipa a disputat toate meciurile cu Stadionul “Tineretului” plin până la refuz, meci de meci capacitatea tribunelor (15.000 locuri) fiind cu mult depăşită. Acest fapt unic a dus la decizia construirii unui stadion de mare capacitate, viitorul “Central”, într-o vreme când spectatorii din România se depărtaseră de arene. Echipa: Papuc, Vasilescu, Marin Marcel, Lungan, Bărbulescu, Deliu, Sfârlogea, Eftimie, Cîrciumaru, Onea şi Plugaru.

1965-1966 a fost un an competiţional important pentru gruparea din sudul României, care a terminat pe locul 8 în clasament. Dar, tot atunci, la Craiova au început să fie puse bazele unui club puternic. La crearea centrului de copii şi juniori, s-a înregistrat un record stupefiant de participare, niciodată egalat. Peste 40.000 de copii de toate vârstele, din toată Oltenia, au venit la un mega-trial, care s-a întins pe durata a cinci luni.

În 1966-1967, în Bănie vine marele Nelu Oblemenco, “tunarul” de mai târziu, iar Ştiinţa este campioană de toamnă. Sezonul este încheiat pe locul 3, dar atacantul Ion Oblemenco devine golgheterul României, cu 17 goluri. Campionatul 1967-1968 aduce un nou loc 11, dar şi inaugurarea Stadionului “Central”, la 29 octombrie 1967, arena pe care şi azi Universitatea îşi dispută partidele de pe teren propriu. A fost cel mai mare stadion al unui club din ţara noastră la acea oră, găzduind imediat şi primul meci al naţionalei la Craiova, aici unde niciodată România nu a pierdut! Leii îşi încep aventura în Europa în anul 1969, atunci când trec de sârbii de la FC Bor în Cupa Balcanică, dar se opresc apoi în faţa lui Dinamo Tirana. Anul următor, în aceeaşi competiţie, Universitatea îşi încearcă forţele şi cu celălalt club din oraşul albanez, Partizan Tirana, dar şi cu bosniacii de la Sloboda Tuzla. Oltenii joacă apoi ('71-'72), pentru prima oară, în Cupa Oraşelor Târguri (viitoarea Cupă UEFA, acolo unde aveau să scrie istorie), contra ungurilor de la Pecsi Dozsa, dar sunt eliminaţi.

În 69-70, oltenii termină pe 4 în România, iar Ion Oblemenco îşi adjudecă titlul de golgheter, cu 19 goluri. “Tunarul” a primit această distincţie şi în sezonul 1971-1972 (20 de goluri), atunci când alb-albaştrii termină pe locul 8. Ediţia 1972-1973 a rămas în amintirea tuturor ca una dintre cele mai triste din istoria echipei. Atunci, Universitatea a obţinut victorii incredibile la Bucureşti, 6-4 cu Rapid şi 6-2 cu Steaua şi a ocupat locul 2, după Dinamo, în urma jocurilor de culise ale echipei securităţii, care “trebuia” să câştige campionatul.

În plin sezon, clujenilor de la CFR, echipa aflată pe poziţia a treia a clasamentului cu câteva etape înainte de final, le-a fost pasată de către Dinamo o invitaţie la un amical cu Bochum, în Germania Federală. Motiv tocmai bun pentru a amâna meciul cu echipa din Ştefan cel Mare, care, “culmea”, se suprapunea cu evenimentul. Cum în acea perioadă era aproape imposibil să ieşi din ţară fără un motiv mai mult decât întemeiat, clujenii au profitat de cadoul neaşteptat al securităţii. Dar ei i-au întors favoarea lui Dinamo, în ultima etapă. Împreună cu CFR Cluj - Dinamo, fusese amânat, mimând fair-play-ul, şi UTA – Universitatea. Partidele ar fi trebuit să înceapă la aceeaşi oră, doar că la Cluj dinamoviştii au făcut tot ce le-a stat în putinţă să amâne startul meciului. Cum Universitatea a pierdut cu 0-1 în Ardeal, Dinamo avea nevoie să se impună la patru goluri diferenţă în faţa ceferiştilor, pentru a depăşi Craiova la golaveraj. Cu “îngăduinţa” gazdelor (aşa cm chiar clujenii au recunoscut, câteva decenii mai târziu) şi ajutorul arbitrului Anderco, care a inventat şi un penalty, repriza a doua a fost amânată cu 20 de minute, motivaţia fiind o ploaie de vară de câteva zeci de secunde care a căzut în timpul pauzei. Deşi a reuşit cel mai bun sezon din istoria sa în secolul trecut, CFR-ul l-a încheiat într-un mod ruşinos, predându-se în faţa lui Dinamo (0-4) şi ajutând-o să fure Craiovei titlul pe care oltenii îl meritau şi care ar fi fost primul din istoria lor. Manta - Bădin, Sameş, Deselnicu - Ivan, Strâmbeanu - Ţarălungă, Bălan, Oblemenco, Niţă şi Marcu, sunt numele campionilor morali ai acelei ediţii de campionat! Ion Oblemenco a câştigat, pentru a patra oară, titlul de golgheter al României, cu 21 de goluri marcate.

În sezonul 1973-1974, când deja echipa se mutase de şapte ani pe “Central”, Universitatea cucereşte primul său titlu de campioană a României, fiind prima echipă studenţească din ţară şi din Europa ajunsă campioană. Ştiinţa a ocupat locul 1 de la început şi până la sfârşitul competiţiei. Oprea, Manta, Niculescu, Bădin, Deselnicu, Velea, Strâmbeanu, Ivan, Niţă, Balaci, Berneanu, Ţarălungă, Oblemenco, Bălan, Pană, Boc, Ştefănescu, Marcu, Stăncescu, Kiss, Chivu, Negrilă, Constantinescu şi antrenorii Constantin Cernăianu şi Constantin Oţet, sunt cei care au făcut “Centralul” să trăiasca momente magice. Campioana unei mari iubiri a transformat o metaforă emoţionantă într-un titlu cu adânci rezonanţe...

Tot acum, echipa craioveană va elimina pe AC Fiorentina în Cupa UEFA, după 0-0 în Italia şi 1-0 la Craiova (cu golul înscris de Oblemenco, în minutul 89). Standard Liege va opri însă, din păcate, drumul românilor spre fazele superioare.

În vara anului 1974, Universitatea Craiova a obţinut semnătura celui mai mare fotbalist al Piteştiului, Nicolae Dobrin. “Gâscanul” a venit să joace sub culorile Ştiinţei, s-a pregătit toată vara cu echipa şi pentru că FC Argeş nu a fost de acord cu transferul, a acceptat o carantină de doi ani în schimbul onoarei de a fi al Craiovei. Pe atunci, exista o clauză în regulamentul de transferuri care specifica faptul că un jucător putea să fie achiziţionat fără acordul clubului de la care provenea, dacă accepta o perioadă de carantină de doi ani. Dobrin a venit în Craiova într-o noapte, tot atunci o echipă de muncitori aducând de la Piteşti mobila familiei. El a primint un apartament pe Calea Severinului şi s-a înscris la facultate în Bănie. Cu toate astea, pentru că Universitatea nu a fost niciodată o favorizată a sistemului, de la Bucureşti a venit un ordin, transmis prin intermediul secretarilor de partid, iar genialul mijlocaş a fost obligat să se întoarcă în Trivale. Universitatea s-a clasat pe ultima treaptă a podiumului în 1974-1975, pierzând finala Cupei în faţa Rapidului cu 1-2, după un meci în care oltenii au acuzat vehement arbitrajul lui Nicolae Rainea, iar suporterii Craiovei au ameninţat că “dacă Rainea mai vine la Craiova, îl împuşcăm ca pe Kennedy la Dallas.” Arbitrul i-a eliminat pe Petre Deselnicu şi Cornel Berneanu.

,Memorabilă rămâne însă noaptea dinaintea meciului cu Dinamo (25 mai 1975), caştigat cu 3-0, când peste 500 de suporteri olteni au dormit pe stadion, ca să fie siguri că vor vedea meciul de a doua zi. În acel sezon, la antrenamentele obişnuite ale echipei lui T**i Teaşcă erau prezenţi câte 1000 de suporteri. Următoarele două trofee ale clubului craiovean sunt două Cupe ale României, câştigate în ’76-’77 şi ’77-’78. În 1976-1977, Universitatea a învins în finală Steaua, cu 2-1, pentru olteni jucând Boldici, Berneanu, Tilihoi, Ştefănescu, Purima, Donose, Balaci, Beldeanu, Crişan (Negrilă), Cârţu, Marcu, Cămătaru, iar antrenor fiind C. Deliu.

În 1977-1978, victima a fost Olimpia Satu-Mare, Craiova câştigând cu 3-1. Ediţia 1979-1980 aduce Băniei un nou titlu de campioană, cu un lot care avea să scrie istorie: Boldici, Lung, Negrilă, Tilihoi, Ştefănescu, Ungureanu, Balaci, Beldeanu, Crişan, Donose, Cămătaru, Geolgău, Cârţu, Irimescu, Purima şi Ciupitu. Cupa UEFA consemnează apoi cm Craiova devine şi prima echipă din România care a reuşit să elimine din Europa un club englez, atunci când Leeds United este trimisă acasă după un umilitor 4-0. Universitatea s-a impus cu acelşi scor, 2-0, atât în Oltenia, cât şi în “Insulă”, acolo unde golul senzaţional al lui Beldeanu, după un voleu fantastic din afara careului, a fost aplaudat în picioare de un stadion întreg. Acesta este momentul care defineşte, practic, naşterea Craiovei Maxima. După ce iniţial trecuse de Wiener SK, Ştiinţa a pierdut calificarea în dauna nemţilor de la Borussia Monchengladbach (0-2 în Germania şi doar 1-0 la Craiova).

În 1981, această fantastică echipă reuşeşte primul event din istoria sa, cucerind atât campionatul, cât şi Cupa României, Poli Timişoara fiind surclasată în finală (6-0). În faţa celui mai valoros club din România, Cupa Campionilor aduce una dintre cele mai bune echipe din lume, campioana Italiei, Internazionale Milano. Dar după 0-2 pe San Siro şi 1-1 la Craiova, alb-albaştrii părăsesc competiţia.

În sezonul 1981-1982, Universitatea ocupă în campionat locul 2, la două puncte de Dinamo, iar în Cupă este oprită la "masa verde", 0-3 cu Minerul Certej. Întreaga ţară exultă atunci când campioana din Bănie se califică în primele opt echipe ale Europei, în turul al III-lea al Cupei Campionilor, performanţă fără precedent în istoria fotbalului românesc. Între timp antrenori erau Oblemenco şi Oţet, iar Universitatea devenise deja un mit.

În primul tur al Cupei Campionilor Europeni, Olympiakos Pireu este practic desfiinţată la Craiova, leii câştigând cu 3-0, după golurile marcate de Cârţu (‘7), Irimescu (‘67) şi Ţicleanu (‘89) şi cu un raport al şuturilor (din nou) zdrobitor în favoarea noastră: 25-5 (14-3). În retur, grecii nu au reuşit decât o victorie de prestigiu, 2-0, insuficientă însă. Următorul adversar al Universităţii este BK Copenhaga însa danezii nu păreau a fi un oponent prea dificil. Cu toate acestea, nordicii obţin chiar o victorie dădătoare de speranţe în Danemarca, scor 1-0. În retur însă, oltenii, împinşi de la spate de peste 30.000 de suporteri, înving categoric cu 4-1 după golurile lui Crişan (‘8), Balaci (‘24), Beldeanu (‘54) şi Cămătaru (‘72).

Şi tocmai unde oltenii se credeau mai stapâni şi aproape imposibil de învins, acasă, pe “Central”, vor pierde prima manşă cu următorul adversar de calibru: Bayern Munchen. Nemţii rezolvă calificarea încă din primele 19 minute ale turului de la Craiova, înscriind prin Breitner (‘7) şi Rummenigge (‘19). În retur nu s-a mai putut face nimic, Universitatea obţinând un egal pentru palmares, 1-1, cu un gol înscris de Geolgău (‘31).

Ştiinţa terminase pe locul 2 şi se califica în Cupa UEFA. Campania europeană din ’82-’83 avea să fie cea mai mare performanţă din istoria “Campioanei unei mari iubiri”, semifinala Cupei UEFA. Sezonul 1982-1983 a rămas în istoria echipei drept cel mai bun an competiţional. Pe plan intern, Universitatea pierde al treilea titlu în faţa Ministerului de Interne, ocupând locul 2, la trei puncte de Dinamo, însă având cel mai bun atac din ligă, cu 66 de goluri. Cupa este câştigată din nou de olteni, în faţa aceleiaşi Poli Timişoara, de acestă dată scorul fiind mai blând, 2-1. Însă ceea ce a reuşit Universitatea pe plan extern, în Cupa UEFA, rămâne întipărit cu litere de aur în istoria fotbalului românesc. Echipa din Bănie reuşeşte să ajungă până în semifinale, performanţă neatinsă până atunci de vreo echipă românească. Prima adversară a Craiovei era, din nou, AC Fiorentina, echipa lui Passarella, Rossi, Antognoni, Bertoni sau Grazziani. După 3-1 la Craiova (0-1 la pauză!), Universitatea s-a apărat organizat în Italia şi a pornit năucitor pe contraatac. Până la urmă, victoria a fost de partea fiorentinilor, la un gol diferenţă (1-0), insuficient însă pentru trupa “viola”, care terminase pe locul 2 în ţara care dădea campioana mondială. După o calificare uşoară în faţa lui Schamrock Rovers Dublin, leii spulberându-i pe irlandezi cu 2-0 în deplasare şi 3-0 în Bănie, Universitatea trebuia să dea piept cu un nou adversar impresionant: Girondins de Bordeaux, francezii care lăsaseră acasă pe Hajduk Split. În “Hexagon”, pe malul fluviului Garonne, bordelezii au câştigat cu 1-0, la fel şi oltenii la Craiova, după 90 de minute. Au urmat prelungirile, Geolgău aducând calificarea cu golul său din minutul 101. Lista echipelor de top care aveau să dea piept cu Universitatea era parcă nesfârşită. După ce eliminase pe Napoli şi FC Sevilla, 1FC Kaiserslautern se arăta foarte optimistă în ceea ce priveşte calificarea, înaintea dublei cu Universitatea din sferturile de finală ale Cupei UEFA. În Germania, nemţii au învins cu 3-2 (după 3-0), golurile noastre fiind reuşite de Geolgău şi Ţicleanu. În retur, la Craiova, Negrilă ne-a adus calificarea, în minutul 82 înscriind pentru victoria olteană cu 1-0. Sorţii ne-au ales pentru semifinale o echipă mult mai puternică decât precedentele, Benfica Lisabona, care trecuse de Betis Sevilla, Lokeren, Zurich şi AS Roma. După un 0-0 în capitala Portugaliei, toată România aştepta o victorie a Universităţii şi, implicit, calificarea în finală. Nu a fost să fie însă, meciul, parcă blestemat, terminându-se la egalitate, 1-1 după golurile lui Balaci (‘17) şi Filipovic (‘53). După meci, se spunea că echipa craioveană a pierdut calificarea din cauză că transversala izbită de şutul lui Crişan era aşezată la o distanţă prea mică faţă de gazon, fapt demonstrat de măsurători ulterioare, dar era invocată şi lipsa dreptului de joc al suedezului Stromberg, însă nimic nu mai era de făcut...

În vara lui 1983, Gică Hagi a venit şi el la Universitatea Craiova, dar, la aproape 10 ani de la încercarea de a-l transfera pe Dobrin, povestea s-a repetat. Universitatea devenise coşmarul Bucureştiului şi a fost din nou împiedicată să-l aducă în Bănie pe un alt mare fotbalist român. De data aceasta însă, nu Ministerul de Interne, ci însuşi Nicu Ceauşescu, fiul dictatorului, s-a opus transferului şi a dat ordin ca Hagi să fie redirecţionat spre Sportul Studenţesc, urmând ca peste câţiva ani să ajungă la Steaua, la intervenţia celeilalte beizadele, Valentin. Hagi a părăsit Craiova cu puţin timp înainte de startul turului.

În sezonul 1983-1984, Universitatea ocupă în campionat locul 3, la 6 puncte de Dinamo, însa cu cea mai bună apărare după Steaua (27 de goluri primite). În Cupă este eliminată de Rapid Bucureşti, în optimi, cu scorul de 2-1, după ce Universitatea eliminase cu acelaşi scor pe FC Bihor în şaisprezecimi. În Cupa UEFA, oltenii pierd calificarea în faţa celor de la Haiduk Split (1-0; 1-4).

Ştiinţa a stabilit şi un impresionant record în România, în campania de calificare la Campionatul European 1984, prima la un turneu final după 14 ani de absenţă şi prima la un turneu final al unui Campionat European, oltenii a furnizat nu mai puţin de 14 jucători lotului naţional! Ediţia 1984-1985 reprezintă ultimul an al Craiovei-Maxima, anul în care echipa craioveană joacă din nou finala Cupei României, însă pierde în faţa Stelei cu 2-1, cu un arbitraj declarat de presă ca fiind evident împotriva echipei din Bănie.

Ştiinţa ne va reprezenta entuziasmant, din nou, în Cupa UEFA. Universitatea dă piept, în primul tur, cu spaniolii de la Betis Sevilla. După 1-0 pentru iberici în Andaluzia, urmează o victorie cu acelaşi scor pentru olteni, la Craiova, şi 6-3 la loviturile de departajare. Olympiakos Pireu, cel mai titrat club al Greciei, este eliminat din nou de craioveni, printr-o dublă victorie, 1-0 (ambele goluri fiind inscrise de Cârţu). Deşi părea să aibă un adversar mai accesibil, marea echipă românească nu reuşeşte însă să treacă de FK Zeljeznicar Sarajevo. Universitatea începe bine şi ia un avantaj liniştitor (2-0) după prima confruntare, cu goluri marcate de Beldeanu (‘19) şi Cămătaru (‘26, din penalty). Returul va fi însă un adevărat coşmar pentru echipa craioveană, aceasta pierzând, cu “ajutorul” arbitrului Ronald Bridges, cu un scor de-a dreptul incredibil: 0-4. După perioada anilor ‘73-‘85, plină de succese, au mai urmat destule performanţe pentru Universitatea, atât pe plan intern, cât şi extern, însă fără continuitatea specifică "echipei cu 15 titulari"...

În sezonul 1985-1986, în Cupa Cupelor, Universitatea va întâlni din nou o forţă a fotbalului european, francezii de la AS Monaco. După o înfrângere cu 0-2 pe Coasta de Azur, rezultat considerat aproape imposibil de recuperat, oltenii şi-au luat revanşa în Bănie, învingând cu 3-0, prin golurile semnate de Geolgău (’19 şi ‘78) şi Bâcu (‘75). În turul următor, Ştiinţa a fost eliminată de sovieticii de la Dinamo Kiev. Erau anii în care Steaua îsi adjudecase pe deplin “metodele specifice” brevetate de Dinamo şi încerca să aducă în Ghencea, prin orice mijloace (a se citi “cu arcanul”), cei mai buni fotbalişti din ţară. Gică Popescu a fost astfel nevoit să se ascundă mai întâi în staţiunea Govora şi apoi în Bulgaria vecină cu Calafatul natal, pentru că a refuzat să semneze cu echipa familiei Ceauşescu. Universitatea Craiova învinge în 1989 marile rivale bucureştene, favorizate ale regimului comunist. Dublele victorii cu Steaua, Victoria, FC Olt, Flacăra şi Dinamo, pe “Central”, anunţă parcă, printr-o revoluţie fotbalistică, evenimentele din decembrie 1989. Echipa renaşte în 1990-1991, ediţie în care câştigă titlul de campioană şi Cupa României (Universitatea - FC Bacau 2-1). Gruparea din Bănie adună totul în acest an, devenind campioană pe linie, începând de la grupele de copii şi juniori şi până la echipa de tineret-speranţe. Craiova, simbolul curăţeniei morale în fotbal, prima campioană a României post-comuniste, aduce primul stranier din România, atacantul albanez Roland Agalliu. Cei mai importanţi jucători sunt: Prunea, Mănăilă, Săndoi, Adrian Popescu, Mogoşanu, Ciurea, Olaru, N. Zamfir, Badea, Pigulea, Cristescu, Craioveanu, Neagoe, Agalliu sau Ceauşilă, ei fiind antrenaţi de Sorin Cârţu şi Fane Cioacă. Pe plan extern, Universitatea obţine o dublă victorie, 1-0, în confruntarea cu Partizan Tirana, însă este învinsă de Borussia Dortmund. Următorul sezon este plin de speranţe pentru suporteri, o nouă cruciadă prin Europa fiind aşteptată cu sufletul la gură de toată Oltenia fotbalistică. Toate visele sunt însa ucise din faşă, Universitatea fiind eliminată de Apollon Limasol. În campionat, băieţii lui Cârţu ocupă locul 4.

În stagiunea 1992-1993, Universitatea câştigă ultimul trofeu important din palmares, cu Marian Bondrea la timonă. Este vorba despre cea de a şasea Cupă a României, după ce trece în finală de Dacia Unirea Brăila (2-0). A fost însă o partidă tristă, în care căpitanul Universităţii, Emil Săndoi, unul dintre cei mai buni fundaşi români la acea oră, se accidentează grav, suferind o dublă fractură, de tibie şi peroneu. În campionat, Universitatea ocupă locul 3. Sezonul următor, leii termină pe poziţia secundă, cu Craioveanu câştigând titlul de golgheter al României şi pierd finala Cupei, 0-1 în faţa Gloriei Bistriţa. În Cupa Cupelor, Craiova este eliminată în turul al II-lea de Paris Saint-Germain. Urmează ’94-’95, cu Victor Piţurcă antrenor şi o nouă clasare pe locul 2 la finele sezonului, după o luptă strânsă cu Steaua. Totul s-a terminat după meciul din Ghencea, câştigat de bucureşteni cu 1-0 şi disputat cu 7.000 de olteni în tribune. Înaintea partidei, steliştii au refuzat televizarea meciului. Pentru a doua oară consecutiv, Gică Craioveanu a devenit golgeterul Diviziei A. În Cupă, Universitatea este eliminată în semifinale de Rapid, din nou cu o atmosferă fantastică în tribunele “Centralului”. Următorii doi ani competiţionali, 1995-1996 şi 1996-1997, sunt anii care vor reprezenta decăderea dominaţiei oltene. În campionat, Craiova, care îşi vânduse vedetele Stângă şi Craioveanu, ocupă un loc 4 şi un incredibil loc 11 (după aproape 30 de ani), iar în Cupă este eliminată în şaisprezecimi de Armătura Zalău şi în semifinale de Steaua (1-2). Lotul Universităţii era alcătuit din: Arcanu, Vodă, Lulelaru, Mogoşanu, Papură, Mitriţă, Gabi Popescu, Cristescu, Olăroiu, Călin, Ungur, Naicu, Adrian Popescu (revenit din Elveţia), Stoican, Suciu, Badea (revenit din Elveţia), Cristea, Gane, Trică, Ciocănescu, antrenori fiind Sorin Cârţu, Gabriel Boldici şi Mircea Irimescu. De aici încolo, Universitatea nu va mai reuşi nicio performanţă notabilă, urmând clasări de-a dreptul neobişnuite pentru suflarea oltenească. Nici în Cupă craiovenii nu fac excepţie de la regulă, însă aici mai joacă două finale, ambele pierdute: 0-1 cu Rapid, în sezonul 1997-1998 şi 0-2 cu Dinamo, în ediţia 1999-2000.

În ’97-’98 Ştiinţa îşi mai adaugă o premieră în fotbalul românesc, aducând primul antrenor străin al unei echipe din ţara noastră, pe fostul căpitan al Barcelonei, Jose Ramon Alexanco. Ocupă locul 8 în clasament şi decide să joace corect cu Rapidul în ultima etapă, giuleştenii pierzând titlul după remiza de la Craiova (2-2). La numai trei zile, Rapid învinge Universitatea în finala Cupei, cu un gol din penalty, ţinându-i pe olteni departe de Europa. Ca finalistă a Cupei României, Universitatea participă în 2000-2001 în Cupa UEFA, însă Pobeda Prilep se califică după 1-1 la Craiova şi 0-1 în Macedonia. Ce a urmat a fost perioada cea mai neagră din istoria Universităţii Craiova. Cel mai iubit club de fotbal din România a fost condus timp de doi ani de un personaj sinistru, simpatizant al echipei miliţiei comuniste, marea rivală al cărei fost şi viitor investitor avea să fie. Este omul faţă de care suporterii Ştiinţei vor resimţi mereu o puternică ură! Anul următor înregistrăm o participare în Cupa UEFA Intertoto, Universitatea trecând de FC Bylis (3-3 la Craiova şi 1-0 la Ballsh), dar fiind eliminată de FC Synot Stare Mesto (2-2 la Craiova şi 2-3 în deplasare). În pauza de iarnă, în timp ce echipa se afla în cantonament în Cipru, o tragedie a cutremurat oraşul Craiova. În urma unui stop cardiac, Cristi Neamţu, portarul de nici 22 de ani din lotul alb-albastru, a decedat într-un spital din Nicosia, după ce se accidentase la antrenament, într-o blestemată zi de joi, pe un teren din Larnaca. Vestea s-a răspândit în Bănie cu viteza sunetului şi Craiova întreagă a amuţit de durere. Suporterii au uitat pentru câteva zile de orice conflict şi au cerut conducerii clubului să retragă pentru totdeauna de pe tricourile echipei numărul 12, cel purtat de „Schmeichel”, iar acesta să fie acordat fanilor Ştiinţei. Peluza Sud a purtat de atunci numele puştiului erou, Cristi Neamţu.

În ultima etapă a sezonului 2001-2002, Universitatea a evoluat pe Stadionul “Ion Oblemenco” în compania echipei FC Naţional, care, cu o victorie în faţa craiovenilor, ar fi devenit campioana României, în dauna lui Dinamo Bucureşti, fosta echipă a Ministerului de Interne. Atunci, pentru prima dată în istoria fotbalului romănesc şi probabil în premieră mondială, suporterii olteni i-au susţinut pe adversari, huiduind copios la fiecare atingere de balon jucătorii propriei echipe, care, deşi purtau pe piept emblema Universităţii Craiova, semnaseră deja cu Dinamo. Suporterii n-au părăsit echipa, ci au păstrat-o în suflet, ca o melodie în surdină, nostalgică şi dureroasă. Iubirea pentru fotbal şi pentru Ştiinţa n-a dispărut, ea doar s-a refugiat în aceşti ani, când Bănia s-a simţit coplesită de un spirit străin. Asta este Craiova... orgolioasă, caldă, nedreaptă uneori, sensibilă şi gata să-ţi aducă aminte mereu că vorba care i se potriveşte este: ”iubeşte-o sau las-o!”. A urmat perioada 2002-2005, cu un alt patron, o echipă schimbată din temelii şi un start fulminant, după primele etape Universitatea aflându-se pe locul 1 în clasament. În vara lui 2003, internaţionalul Gică Popescu a ales să revină în România, dar la Dinamo, acolo unde nu a rezistat decât câteva etape. Alegerea sa a întristat Bănia şi este unul dintre cele mai mari regrete ale carierei sale, după cm spune chiar fostul căpitan de la Universitatea Craiova, PSV Eindhoven sau Barcelona. La finalul sezonului 2002-2003, oltenii se clasează pe locul 7.

În 2003-2004, Universitatea reuşeşte câştigarea turneului de pregătire "Norcia Winter Cup" după ce trece de Tianjin Teda, Rapid (campioana României în acel sezon) şi, în fine, Metalurg Zaporoje, iar în campionat ocupă locul 4. Halucinantul sezon 2004-2005 aduce oraşul Craiova în pragul disperării. Întreaga Oltenie şi suporterii alb-albaştri din restul ţării trăiesc o dramă: retrogradarea Universităţii Craiova, după 41 de ani neîntrerupţi pe prima scenă... O tragedie a fotbalului românesc, a cărui primă divizie parcă nu mai avea sens fără religia albastră din sudul ţării...

Aproape de colaps, după ce întreg lotul de jucători a fost vândut, cei mai mulţi mergând, din nou, la Dinamo, Universitatea Craiova a refuzat compromisul cumpărării unui loc în Divizia A şi a luat-o de la zero, inventând din nou o echipă. La finalul campionatului 2005-2006, Ştiinţa s-a întors în primul eşalon, după un sezon în care a suferit şi a luptat cu mândrie şi cu onoare, depăşind orice obstacol alături de fanii ei. Aceştia i-au fost alături meci de meci, într-o impresionantă desfăşurare de forţe. 19 mai 2006 a fost o zi în care Oltenia fotbalistică a explodat din nou de bucurie. Campioana unei mari iubiri a revenit acolo unde alţii n-au vrut-o, dar nu i s-au putut împotrivi. Dragostea din care s-a hrănit Universitatea în acel an, nici nu poate fi înţeleasă de cei care i-au făcut rău, nici nu poate fi respectată de cei care acum îşi rodeau unghiile de neputinţă. Până la urmă n-a fost un vis urât, ci unul dintre cele mai frumoase pe care această echipă le-a trăit vreodată. Înconjurată de atâta iubire, n-avea cm să nu reuşească...

Craiova şi suporterii ei îşi trăiau în continuare fascinanta lor poveste de dragoste. Întreaga Oltenie a sărbătorit nu promovarea, ci renaşterea Universităţii, a celei mai iubite şi mai rebele echipe care a existat vreodată în România, în timp ce Bucureştiul tremura din nou: singura rivală de care se temea cu adevărat se întorsese! Primul an de Liga I al noii echipe a fost unul dificil, majoritatea componenţilor lotului debutând practic pe prima scenă şi clasându-se la final pe locul 9. Perioada este una marcată de neîncredere în tânăra echipă şi de relaţiile încordate dintre conducerea clubului şi reprezentanţii municipalităţii, care refuză să fie alături de club. Deşi se întărise cu mai multe transferuri sonore, albaştrii Craiovei au început slab stagiunea 2007-2008, cu şapte înfrângeri în primele opt etape. Startul ratat a compromis întreg sezonul şi chiar dacă Universitatea a arătat în retur un fotbal de înalt nivel, oltenii au terminat pe acelaşi loc, 9. Trei ani la rând, Ştiinţa a fost cea mai tânără echipă din Liga I şi în primele trei din Europa, ca medie de vârstă. Cu un joc ofensiv şi spectaculos, Universitatea Craiova şi-a propus ca la finalul ediţiei 2008-2009 să se întoacă în europa