14/07/2026
“Cum pot să cresc și să ajung la înălțimea mea maximă?” mă întrebă odată un copac.
Iar eu îi răspund:
“Dragul meu, stai liniștit un minut în fiecare zi, nu-ți lăsa ramurile să se miște.”
păstrează-ți energia înăuntru și în afară, adună-ți toată puterea în aripile tale nevăzute.
Apoi, un combustibil care-ți hrănește gândurile și faptele îți v-or ajuta spiritul
să se înalțe și să lovească creștetul cu Acoperișul care acoperă totul.”
— Hafiz —
Cu toții ne dorim să ne dezvoltăm, să fim mai sănătoși, mai înțelepți, mai fericiți, să ne împlinim potențialul. Și, aproape instinctiv, credem că această creștere vine atunci când facem mai mult, când ne străduim mai tare și când realizăm tot mai multe.
Imaginează-ți că mergi la cineva înțelept și întrebi cm poți să crești. Și-ți răspunde, “Șezi în liniște un minut în fiecare zi.” La prima vedere răspunsul pare aproape absurd. Cum ar putea liniștea să ne ajute să creștem? Și totuși, asta-i înțelepciunea care nu vine din logică, ci izvorăște dintr-o înțelegere profundă a felului în care funcționează viața.
Creșterea ce-o căutăm atât de mult, rareori apare dintr-o alergare continuă sau dintr-un efort neîncetat. De cele mai multe ori, ea apare atunci când devenim mai adânc înrădăcinați în noi. Uneori, mișcarea profundă începe chiar în clipa în care încetează toată agitația inutilă.
Asta nu înseamnă să fim pasivi, ci să nu ne mai risipim. Fiecare îngrijorare, fiecare distragere, fiecare reacție automată consumă câte puțin din energia noastră. Fără să ne dăm seama, devenim asemenea unui copac ale cărui ramuri nu încetează niciodată să fie purtate de vânt.
Yoga oferă posibilitatea să ne oprim din alergare, suficient cât să observăm unde se duce energia noastră. Ne adunăm atenția în respirație. O așezăm în corp. Încet, prezența noastră devine tot mai stabilă. Începem să ne îndrăgostim de fiecare clipă petrecută pe saltea. Liniștea și puterea interioară încep să prindă rădăcini. Hafiz numește toate astea ‘aripile noastre nevăzute’.
Când hrănim aceste aripi nevăzute, acțiunile noastre încep să izvorască dintr-un alt loc. Mai întâi schimbăm sursa energie și apoi tot ce curge din ea începe să schimbe totul.
03/06/2026
Poetul Rumi spune:
„Cum poate o ființă făcută din apă și lut să prindă viață,
dacă însăși Respirația Divină nu o aprinde?”
Multe instrucțiuni yoga sunt ne sugerează: “adu-ți atenția asupra respirației”, “relaxează-te”, “nu opune rezistență”. Însă practica ne poate duce mult mai departe: în intimitate, abandon, iubire. acolo unde granițele se dizolvă.
El scrie:
„Când îmi apăs mâna pe piept,
este pieptul tău.
Iar acum îmi scarpini capul!”
Devenim greu de localizat. Limitele începe să slăbească. Respirație după respirație. Postură după postură. Încet, aproape neobservat, încetăm să ne mai agățăm atât de strâns de „eu” și „al meu”.
Kabir spune:
„Mă cauți? Sunt pe scaunul de lângă tine.
Umărul meu îl atinge pe al tău.
Când mă vei căuta cu adevărat, mă vei vedea chiar aici.
Mă vei găsi în cea mai mică încăpere a timpului... (în) respirația dinăuntrul respirației.”
Rumi continuă:
„Nu este nimic de crezut.
Abia când am încetat să mai cred în mine însumi
am intrat în această frumusețe.
Am văzut sabia ta și mi-am ars scutul.”
Pe măsură ce practica se adâncește, „Eu respir” devine doar respirație. „Eu simt” devine simțire. „Eu aud” devine auzire. A face lasă loc prezenței. Respirație după respirație, postură după postură, încetăm să mai stăm separați de experiența noastră și ne odihnim pur și simplu în ea.
„Al meu” și „al tău” ne protejează în viața de zi cu zi. Aici, pe saltea, ele se înmoaie.
Din nou, Rumi:
„Zi și noapte am păzit perla sufletului meu.
Acum, în acest ocean de curenți perlați,
am pierdut șirul și nu mai știu care era a mea.”
La sfârșitul practicii, întinși în Savasana, cuvântul „al meu” începe să se înmoaie. Sinele care a păzit perla lui „Eu” se înmoaie. Rămâne oceanul prezenței.
Hafiz scrie:
„Cele o mie de membre ale tale îmi sfâșie trupul. Așa se moare:
Frumusețea continuă să-și așeze cuțitul ascuțit asupra mea.”
23/04/2026
„Ochiul pe care îl vezi nu este ochi
pentru că îl vezi;
este ochi pentru că te vede.”
— Antonio Machado
De multe ori practicăm asemenea unor observatori. Scanăm corpul. Evaluăm mintea. Căutăm tensiuni. Încercăm să ne „privim” experiența și, uneori, să o reparăm. Machado ne invită să întoarcem oglinda.
Și totuși, dacă prezența nu este ceva ce trebuie să forțăm în acest moment? Dacă viața ne întâmpină deja aici?
Respirația ne respiră. Corpul ne vorbește prin senzații, dureri, căldură, oboseală, deschidere. Podeaua ne susține fără să ne ceară să merităm asta. Chiar și tăcerea are felul ei de a asculta.
Poetul Hafiz spune…
„Obișnuiam să merg printr-o grădină frumoasă cântând,
Dar grădina s-a îndrăgostit de vocea mea,
Și s-a îndrăgostit și de tălpi,
Apoi a hotărât că ar fi înțelept
Să mă urmeze acasă
Și să nu mai plece vreodată!
Același lucru s-a întâmplat cu soarele,
Apoi cu Saturn și încă vreo douăsprezece planete amețite, aflate în vacanță.
Și un întreg lanț muntos din apropiere,
Cu copacii, râurile și peștii lor încă agățați
Pe spatele lor.
Și o mare turmă de capre dulci și pline de viață.
Dragii mei, ceea ce Hafiz încearcă de fapt să spună este:
Dacă te simți vreodată singur,
Vino să vizitezi această Casă Sălbatică —
Versul meu Celest —
Unde noi toți vom trăi mereu
Atât de fericiți.”
Aceasta este o invitație să ne amintim că suntem profund conectați: cu respirația, cu acest corp, cu sunetele din această încăpere, cu oamenii care practică alături de noi și cu ritmul vast al vieții care se mișcă dincolo de acești pereți.
Nu suntem în afara vieții. Suntem parte din ea.
Hai să ne întoarcem în ceea ce Hafiz numește „Casa Sălbatică”. Un loc unde nimic esențial nu a fost exclus. Unde oboseala ta este binevenită. Bucuria ta este binevenită. Mintea ta agitată este binevenită. Inima ta sensibilă este binevenită.
Și poate că, până la sfârșitul acestei practici, te vei simți mai puțin ca cineva care stă în afara vieții și mai mult ca cineva care este primit înapoi în ea.
Să începem.
23/04/2026