Urme În Zăpadă

Muntele, un mod de viață, o disciplină, o pasiune, o bucurie, o obișnuință, o plăcere, un concurs, un obiectiv, o provocare, o completare, o obsesie, o răbdare, o rezistență și tot asa poate continua lista mult și bine, dar ce este de fapt muntele pentru fiecare știm doar noi în mintea noastră și simțim "ceva" ce ne face mereu sa revenim la el.

Nu de mult am cunoscut și eu aceasta pasiune ce leagă și dezbina oameni în același timp, ce transforma frumosul într-o concurență și ranchiună de nedescris, acea pasiune de a merge pe cărări montane și a-mi dori mai mult de la mine, de a ma depăși pe mine.
Atunci când pășești prima data pe o poteca de munte nici nu știi ce te așteaptă, sincer dacă aș fi știu nu știu dacă as fi preferat sa cunosc asa mulți oameni care practică acest "hobby".

Cunoști oameni care merg pe munte de placere, din obsesie sau pur și simplu ca atât le-a mai rămas de făcut în viață (pe alte planuri au toate astrele așezate la locul lor), unii găsesc un refugiu în acest mod, alții vor să demonstreze altora (poate și lor) ca ce mari și tari sunt ei după o viață plina de eșecuri.
Nu zic, nu e nimic greșit în asta, dar prea multe discuții, prea multe bătăi de cap pentru nimic, în loc sa își lase problemele acasă și sa se bucure de natură, de aer curat, de mersul acela care îți pune toți mușchii în mișcare și se ajunge la ceruri, invidie și tot felul de "uite ce am făcut eu, tu???"

Distrugerea acelei liniști sacre, în care doar bătăile inimii, sunetul pașilor și al izvoarelor se aude devine foarte enervantă la un moment dat și vorba cuiva pe care l-am întâlnit recent "oamenii mici vorbesc despre alți oameni, oamenii mari vorbesc despre planuri și proiecte de viitor".
Ajungem sa ne întâlnim pe alocuri și sa nu ne mai recunoaștem, sa ne întoarcem spatele, sa fugim unii de alții, de ipocrizia noastră și uneori chiar de o nesimțire crâncenă pe care o arătăm față de semenii noștri.

De ce toate astea?
De ce aceasta comunitate este asa cm este??
De ce toți ne uitam la paiul din ochiul semenului nostru și nu vedem bârna din ochiul nostru?

Vorba aceea, șuieră Facebook și Instagramul de oameni care merg pe munte și nu știu dacă și-au ales un model pentru a face asta, dacă concurează cu ei înșiși sau cu altcineva, dacă o fac din pasiune sau doar asa cred, dacă o fac pentru relaxare și plăcere, dar ce trebuie sa știm și sa conștientizăm este ca suntem oameni și ca trebuie sa ne ajutam, sa ne sprijinim și sa fim corecți cu noi în primul rând și apoi cu cei din jurul nostru.

Eu sper totuși sa ne revenim și sa ajungem la acel nivel în care dispare tot acest dispreț și vom aprecia cu adevarat muntele și nu pe omul care ii aduce nonvaloare acestui hobby, acestei minunății de care ar trebui sa ne facem vrednici de fiecare data când încălțăm bocancii în picioare.

Sa ne vedem cu bine pe cărări însorite!!!

Ursul și oamenii

Am tot văzut postări în ultima perioadă despre acel incident din Bucegi, oamenii se ceartă între ei, unii țin cu ursul cm s-ar zice, alții cu victima, alții comentează aiurea despre nivel de experiență montană, despre slaba echipare, dar am zis sa vedem totuși dacă pana la acest caz au mai fost cazuri cu victime și ce a dus pana acolo.

Autoritățile au decis acum câțiva ani conservarea Ursului Brun, dar nu au venit cu un plan de acțiune bine stabilit, asa ca Ursul Brun pe care lumea în general îl asociază cu cu zona muntoasă, a ajuns pana la câmpie și chiar pana la periferia zonelor urbane, fiind văzut lângă București. Aceste cazuri sunt interpretate de către autorități ca fiind ocazionale și nu impun măsuri speciale și nici nu pare sa ii îngrijoreze foarte mult.

Ministrul Mediului a menţionat că, în ultimii 20 de ani, în România, 26 de oameni au fost ucişi de urşi şi 274 persoane au fost desfigurate. Marți, a murit a 27-a persoană, o tânără atacată de urs în Bucegi, pe traseul montan Jepii Mici.

În ultimii ani, 2016- 2022 datele Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor (MMAP) arată însă că au fost 14 oameni uciși de urși și 158 au fost răniți. În anul 2022 urșii au produs pagube de 6.2 milioane €, însă pierderile de vieți omenești sunt inestimabile

Numărul victimelor creste pe an ce trece, atacurile intensificandu-se atât în zonele muntoase cât și în cele de câmpie.

Ursul nu este o specie care trăiește doar la munte, explică specialiștii, ci au ajuns acolo după ce oamenii le-au restrâns habitatul. Iar modificările climatice le schimbă și perturbă comportamentul.

"Fizic, nu e foarte greu pentru un urs să parcurgă acea distanță. Noi am avut urși monitorizați cu zgărzi GPS. Recordul absolut îl deține un mascul care s-a plimbat într-un an calendaristic pe 9.000 de Km2, pe teritoriul a șase județe sau a 63 de fonduri de vânătoare. Deci poate să se deplaseze foarte mult și foarte repede.”
Noi asociem urșii cu zonele montane mai greu accesibile, respectiv împădurite. E o consecință a persecuției ursului de către oameni. Ursul nu este un animal din zona montană, nu este un animal neapărat asociat cu pădurea”, explică biologul Domokos Csaba, managerul programului dedicat urșilor al fundației Milvus, din Târgul Mureș.

"Vom ajunge să avem urşi la Constanţa. Și vom ajunge să avem urşi care să facă baie în Delta Dunării”. E predicția fostului ministru al Mediului, Barna Tánczos.

Specialiștii spun că recolonizarea e ceva firesc. Guvernanții întârzie însă aplicarea măsurilor de control, iar în multe zone din țară oamenii ies cu frică din case.În momentul de față, în țara noastră trăiesc 40 la sută din numărul total de urși din Europa.

„Fondurile de vânătoare întrețineau ursii, le dădeau de mâncare pe fondurile lor de vânătoare, din vânătoarea care le aducea venituri. Acum fiind interzisă vânătoarea, nu mai au fonduri, nu mai au nici interes să le dea de mâncare urşilor şi atunci urşii se duc şi îşi caute mâncare. Urşii nu vin în oraş sau la mall pentru că vor să ne vadă pe noi oamenii. Ei sunt în căutare de mâncare. S-au înregistrat atacuri pentru că şi oamenii sunt needucaţi şi inconştienţi şi vor să îşi facă selfie cu ursul care e pe marginea drumului, dar multe atacuri s-au înregistrat în zonele de pădure”, a explicat Cristina Lapis, preşedinta Asociaţiei „Milioane de prieteni”.

Personal, am avut câteva "întâlniri" cu ursul și știu ca este foarte greu sa gestionezi situația, mai ales dacă ursul aleargă către tine agitat, dacă îl vezi doar trecând prin poteca fără sa fie agitat nu este chiar asa de speriat și ai timp se reacție. Viteza lui de deplasare este mult mai mare decât a oricărui alergător montan și practic șansele sa nu te ajungă sunt cam 0. Și da, eu personal cred ca urșii nu mănâncă oameni, doar ii atacă și aceste atacuri ajung sa le fie fatale.

Muntele impune respect și responsabilitate atât față de el, cât și față de cei din jurul nostru!

Cât timp durează să urci pe Vârful Everest (8848,86m)?

Ei bine, urcarea pe un munte înalt este un proces lung și treptat, și poate varia în funcție de condițiile meteo și de forța fizică. Și Muntele Everest nu este o excepție. În general, durează între 8 și 10 zile să ajungi la Everest Base Camp după ce ai petrecut câteva zile în Kathmandu. La Everest Base Camp, veți petrece în jur de șase săptămâni la antrenament, aclimatizare corectă, rotație către taberele superioare și urcarea finală a summit-ului. Una dintre intențiile de a sta atât de mult la Everest Base Camp este să te obișnuiești cu vremea rece, mediile dure și să fii familiarizat cu muntele pe care mergi pe vârf. Totuși, Itinerariul de escaladă pe Everest poate fi diferit în funcție de condițiile meteo și de adaptarea alpiniștilor la mediul înconjurător și alte probleme. Deci, în general, durează între 8 și 10 săptămâni (55 de zile până la 70 de zile) pentru întregul proces al Expediției Everest.