Nicolae Tomescu-Stachie (2026)

13/10/2026

Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” din Miroslovești (județul Iași)

Nimeni nu a stabilit, cu exactitate, anul ridicării; pe o coamă a delușorului „La Botuş” (circa 60 de km de municipiul reședință), ar fi cea mai veche din judeţul Iaşi /regretații Vasile Chirica şi M. Tanasachi făcuseră cercetări și au datat biserica la 1535[1]/. Prima atestare documentară a satului Mirosloveşti se găseşte într-un act de danie de la 1429 (perioadă în care nu poți concepe așezările rurale fără biserici).
Lemnul, amintind de pădurile înțesate cu fagi şi stejari, parcă sfidează îmbătrânirea, nu cunoaște cariile (larvele unor gândaci xilofagi care rod galerii în interior) sau putreziciunea; tehnica rudimentară (cioplirea brută) folosită în prelucrarea bârnelor trimite la secolul al XVI-lea; bârnele lungi și masive sunt încheiate la colţuri „în cleşte”; construcţia este simplă, proporţiile apar în armonie, deopotrivă liniile şi volumele; acoperită cu draniţă „în coadă de rândunică”, cu o fundaţie din pietre de râu, era ușor de desfăcut și de îngropat în pământ (din calea năvălitorilor); la bază, deasupra fundaţiei, biserica este înconjurată de două brâie, unul sculptat în relief (ca o frânghie), deasupra unui alt brâu care simbolizează valurile apei; în dreptul ferestrelor, brâul răsucit este întrerupt de rozete; registrul de sus, situat aproape de acoperiş, cuprinde ocniţe şi cruci încrustate alternativ; în Miroslovești avem una dintre puţinele biserici din Moldova care păstrează două altare (precum în primele veacuri ale creştinătății), folositoare calității de monument istoric, mai puțin „exercițiului practic” – nu se mai fac slujbe, în mod constant, din 1920, doar în fiecare an, pe 14 octombrie, se săvârşeşte Sfânta Liturghie...

[1] Alţi cercetători plasează începutul (și terminarea) construcţiei în 1756; singura menţiune a unui an, găsită în lăcașul de cult, apare pe frontispiciul uşii de intrare, scrijelită în lemn de meşterii care şi-au lăsat acolo şi numele (inscripţia denotă oarecare neglijență în raport cu rigoarea construcţiei); hramul bisericii pare să îndreptățească argumentul potrivit căruia totul s-ar fi petrecut după aducerea (13 iunie 1641) moaştelor Sfintei Cuvioase Parascheva în Moldova lui Vasile Lupu. Dar balanţa înclină către anul 1535. 1756 pare să fi fost clipa refacerii (de anvergură) – bisericile nou înfiinţate/reparate primeau hramul invocat; interiorul, odoarele, pictura corespund secolelor XVIII-XIX; au fost istorici care susţineau că şi cerdacul bisericii datează din 1756; câţiva ani mai târziu, clopotniţa de la intrare primea obiectul metalic în formă de pară (prevăzut cu o limbă mobilă care produce sunete caracteristice) păstrat până în zilele noastre...

Film de scurt metraj: Nicolae Tomescu
proiectul „Biserici de lemn din județul Iași”

13/10/2026

Biserica „Sfânta Cuvioasa Parascheva”, din Cotnari-județul Iași, nu m-a bucurat prin amintirea vreunei pisanii, dar este atribuită lui Ștefan cel Mare (anul zidirii a fost stabilit, de cercetători, ca fiind 1493); o serie de elemente arhitecturale /ramele ferestrelor, cu rozete, chenarul ușii de intrare/, indică refacerea bisericii, prin secolul al XVII-lea; în interior, au fost descoperite două lespezi funerare din piatră (datând din aceeași perioadă); între 1831-1832, peretele intermediar dintre pronaos și naos era înlăturat (alte lucrari de consolidare, reparare, restaurare, având loc în anii 1869 și 1890); arhitectura bisericii dezvoltă avantajul simplității (una dintre cele mai „modeste” biserici medievale); după 1990, biserica din Cotnari a fost restaurată (și pictată, de Nicolae Sava + ucenicii acestuia; inițial, biserica nu pare sa fi fost pictată în frescă, ci doar văruită în alb)... Biserica „Sfânta Cuvioasa Parascheva” din Cotnari a fost resfințită pe 2 iulie 2001, de soborul de slujitori (în frunte cu Înalt Preasfințitul Teodosie Petrescu și Preasfințitul Ioachim Băcăuanul); pe 23 aprilie 2004, cu prilejul „anului omagial închinat Sfântului Ștefan cel Mare”, pe fațada vestică a bisericii a fost așezată o lespede de marmură, sfințită de Mitropolitul (de atunci) al Moldovei și al Bucovinei...

Nicolae Tomescu
text + colaj Biserica de zid „Sfânta Parascheva” Cotnari

13/10/2026

În satul Prigorenii Vechi, prima biserică era construită de Ion Neculce (veacul al XVIII-lea), pe timpul domniei lui Grigore Ghica Vodă (1726-1733, 1735-1739, 1739-1741 și 1747-1748), a păstoririi mitropolitului Antonie al Moldovei (1730-1740); strămutată apoi, în 1885, la Prigorenii Mici, „Întru slava Atotziditorului Dumnezeu în Troiţă proslăvit pe acest loc a fost ridicată biserică din temelie aici la moşia Prigorenilor, cu hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, cu cheltuială şi osîrdie de dumnealui Ion Neculce vornic şi soţia sa Maria şi fii lor şi s-a săvârşit acest sfânt lăcaş în zilele Prea Luminatului şi Prea Învăţatului nostru domn Grigore Ghica Voevod cu blagoslovenia Preasfinţiei sale Kirii Kir Antonie mitropolitul Moldovei(...)”/pisania aşezată deasupra uşii de intrare/, va fi spulberată de trecerea timpului, fiind înlocuită, în 1934, cu o construcție fidelă tiparului vechi /ctitoria lui Neculce/, aşezată sub ocrotirea Sfintei Cuvioase Parascheva; vânturile de pe coama dealului, ploile și iernile au şubrezit-o şi pe aceasta, ceea ce a dus la desfacerea ei, bârnă cu bârnă (1969) și refacerea din temelii (1971-1973)/sfințită în ziua de 22 iulie 1973 de Iustin Moisescu, mitropolit al Moldovei și Sucevei/.
Nu figurează pe lista monumentelor istorice, deși rămâne – din punctul meu de vedere – reperul esențial pentru monumentul de pe mormântul lui Ion Neculce.[1]
Din bârne de stejar fasonate, așezate pe temelie din piatră de râu – care stă acoperită cu draniță și străjuită pe dinafară de un pridvor cu stâlpișori sculptați și console /cioplite „în cap de cal”/ pe care se sprijină acoperişul, biserica nu adăpostește (în interior) odoare vechi, obiectele de cult, catapeteasma și icoanele fiind de dată recentă.
Într-adevăr, păstrăm amintirea mormintelor ultimului mare cronicar al Moldovei – născut în satul Prigorenii Mici (autorul nemuritorului „Letopiseț al Țării Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor căreia scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă” avea moșia pe dealul Coasta Buznii /față în față cu dealul pe care se află biserica familiei Neculce/), respectiv al lui Ștefan Ioan Apetrei Ciubotaru din Humulești (rămășițele tatălui celui supranumit „povestitorul minunat al copilăriei noastre” au fost mutate, în 1999, în cimitirul localității componente a orașului Târgu-Neamț).

[1] În anul 1772, vistiernicul Vasile Neculce a scris un „pomelnic” al satului Prigoreni, copia acestuia fiind păstrată la biserica din sat și orginalul la Muzeul de Istorie-București (din 1944). Denumirea satului Prigoreni, vechi din 1638, ar proveni de la numele păsării „prigor”, cea care-şi face cuib în malurile lutoase ale gârlelor; mai târziu, avea să primească numele Ion Neculce. Moşia Prigoreni a fost delimitată, odinioară, în Prigorenii Vechi, primul „nucleu” al aşezării, şi Prigorenii Mici, partea de moşie pe care se află bisericuţa lui Neculce. Cătunul a fost la un pas de desfiinţare, în vremea regimului comunist, salvarea fiind înscrierea mormântului şi bisericuţei pe lista monumentelor istorice (din considerente care priveau importanța obiectivelor turistice ale judeţului Iaşi). „Satul mai are doar un pumn de case aciuate pe-un deal şi pe coasta lui”...

Scurtmetraj: Nicolae Tomescu
/proiectul „Biserici de lemn din județul Iași”/
Music track: Horizons by Alegend; Source: https://freetouse.com/music
; Royalty Free Music for Video (Safe)

13/10/2026

Biserica de lemn din Crăiești
(comuna Bozieni, județul Neamț)

Construită în anul 1680 (de meșteri anonimi), din lemn de stejar pe temelie de piatră în formă de cruce, „Sfânta Cuvioasa Parascheva” (inițial, purtase hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” și era închinată Mănăstirii Secu), ctitoria Episcopului Ioan al Romanului /și a fiilor satului, Ștefania Burcă și Ștefan/ căptușită, în interior și exterior, cu scândură de brad, învelită cu draniță, dezvăluie stilul neomoldovenesc, aspectul simplu care predispune nu numai la pioșenie și rugăciune, chiar înlătură – încă o dată – asocierea cu puținul, neimportantul, comunul, fiind – de fapt – marca realizărilor unor oameni înzestrați cu trasături minunate.

Clopotnița, separată de corpul principal al bisericii, completează ansamblul parohial. Nu a fost, nu este pictată în interiorul care dispune de trei bolți din scândură cu baza octogonală. Catapeteasma reprezintă excepția de la regulă; din lemn de tei, fără niciun fel de sculptură, cu pictură simplă (executată de un zugrav local, rămas anonim), are icoanele împărătești mai bine executate (de un pictor necunoscut); înzestrarea cu obiecte de cult pare mai mult un deziderat, icoana Maicii Domnului fiind singurul care încorporează valoare artistică și istorică.

Biserica de lemn „Sfânta Cuvioasa Parascheva” a fost reparată (radical) în anul 1796 (atunci când se producea schimbarea hramului – din „Sfântul Ierarh Nicolae” în cel valabil și astăzi). Reparată (de locuitorii satului) și în anul 1933, s-au mărit părțile laterale de la stranele cântăreților, adăugându-i-se și pridvorul actual. În anul 1958, locuitorii Crăieștilor au dușumit-o cu scândură de brad, au vopsit și uleit pereții...

Video: Nicolae Tomescu
Music track: Remain by Alegend Source: https://freetouse.com/music Copyright Free Music for Videos

13/10/2026

Parascheva, Paraschiva/Paraschevi/ se referă, în fapt, la același termen grecesc Παρασκευή care înseamnă „Vineri” (având și semnificația de „pregătire”, câtă vreme desemnează ziua dinaintea Sabatului, în religia mozaică).

Sunt patru sfinte cu acest nume; cele mai cunoscute (uneori, chiar confundate) sunt Sfânta Muceniță Paraschevi din Roma (26 iulie ca zi de prăznuire) și Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași (zi de pomenire: 14 octombrie) ; apar, deopotrivă, în sinaxare, Sora Sfintei Fotini (dată de cinstire: 26 februarie) și Sfânta Parascheva din Iconiu (data de cinstire: 28 octombrie)...

13/10/2026

Sfinţii sunt importanţi prin ceea ce transmit – Biserica vie, în spiritualitatea ei, în forţa sa spirituală, în exemplu… Destui îi venerează întrucât sunt plini de Dumnezeu. Oameni care au atins culmile cele mai înalte ale îndumnezeirii, se interesează de uman aşa cm sunt cuprinşi de Cristos; sunt împreună cu Cristos aşa cm apar îngerii; dacă aceştia au un mare interes pentru mântuirea noastră, sfinţii, care sunt şi oameni, o fac/au făcut-o cu atât mai mult…
Sfânta Parascheva s-ar fi născut în secolul al XI-lea, în satul Epivat din Tracia, pe ţărmul Mării Marmara. Se spune că, la 10 ani, Cuvioasa ar fi auzit într-o biserică cuvintele Mântuitorului: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34)/într-o biserică din Epivata ar fi fost călăuzită de cuvintele: „Vinde-ţi averea ta, dă-o la săraci şi urmează Mie” (Matei 19, 21).
După o vreme, s-a retras în pustie. S-a îndreptat către ţinutul Pontului, oprindu-se la mănăstirea Maicii Domnului din Heracleea, unde rămâne cinci ani. A plecat spre Ţara Sfântă, în dorinţa de a-şi petrece partea ultimă a vieţii; după ce a văzut Ierusalimul, s-a aşezat într-o mănăstire de călugăriţe în pustiul Iordanului.
Din puţinele informaţii, aflăm că, într-o noapte, pe când avea 25 de ani, un înger i-a spus, în vis, să se (re)întoarcă în locurile părinteşti. Sfântul Varlaam scria în Cazania sa: „Să laşi pustia şi la moşia ta să te întorci, ca acolo ţi se cade să laşi trupul pământului şi să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit”.
Sfânta a fost îngropată ca o străină, iar moaştele descoperite atunci când unor creştini li s-ar fi arătat în vis (le-ar fi zis să-i dezgroape osemintele pământeşti); de atunci, moaştele Sfintei au fost puse la loc de cinste în diferite biserici şi catedrale; în clipa de faţă, sunt ocrotite de Catedrala Mitropolitană din Iaşi. Au fost aduse, la Iaşi, pe 13 iunie 1641, ca semn de recunoştinţă pentru domnitorul Vasile Lupu (1634-1653); acesta plătise, Patriarhiei Ecumenice, birurile impuse de turci. Racla cu sfintele sale moaşte a fost transportată, cu o corabie, până la Galaţi, iar de acolo au fost aduse, în Iaşi, într-un car cu boi, înconjurat de clerici şi credincioşi. Moaştele au fost aşezate în biserica Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi”; din 1889, sunt în Catedrala Mitropolitană
*
Câteva poveşti, transformate în tradiţii şi obiceiuri, pot să reţină atenţia pe 14 octombrie:
În popor, Sfânta Parascheva este percepută ca fiind „mare la trup şi urâtă la chip”, dar cu un suflet bun, pentru că-i fereşte pe oameni de boli, de grindină, trăsnet şi pe copii îi apără de deochi – Sfânta Vineri. În ziua de 14 octombrie, nu se mănâncă de dulce, nu se lucrează, se dă de pomană pentru sufletele celor adormiţi. La ţară, bătrânii nu făceau nici focul în sobă, pentru a nu atrage nenorociri asupra casei lor. Se spune că fetele care cos şi care spală în ziua Sfintei Parascheva rămân nemăritate. Cu toate că este o zi în care se ţine post, fructele închise la culoare şi pepenele roşu nu se consumă, pentru că amintesc de sacrificiul martiric. Tot în această zi pot fi prezise fenomene meteo. Se spune: dacă avem o zi frumoasă sau mohorâtă, la fel vor fi şi celelalte sărbători de peste an. Ciobanii anticipează starea vremii, în funcţie de mioarele lor (dacă acestea stau adunate una lângă cealaltă, este semn că va urma o iarnă grea). Cuvioasa Parascheva, „luminătoarea casnică a Moldovei”, este cea mai bătrână sfântă dintre surorile ei – protejează femeile căsătorite, pe care le ajută la naştere, căsătoreşte fetele şi poartă de grijă animalelor sălbatice… Imaginaţia populară nu cunoaşte limite atunci când vine vorba despre Sfânta Parascheva… Se crede că aceasta umblă îmbrăcată în alb sau negru, locuieşte în munţi, în păduri sau în ostroavele mării, în cer, în lumea cealaltă; la curţile ei, un căţel de pază cu trup de fier şi dinţi de oţel, numit în mituri Leica-Boldeica…

13/10/2026

„Maică a bisericilor”/„Maică a Patriei” (denumire inspirată de primii săi ctitori), Actuala Catedrală Mitropolitană din Iași /cu hramurile „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, „Întâmpinarea Domnului”, „Sfântul Mucenic Gheorghe”/, moștenește „harul” construcțiilor monumentale din veacul al XIX-lea...
Pe locul unde s-au aflat temeliile a două așezăminte mai vechi – biserica „Albă” (secolul al XV-lea) și biserica „Stratenia” (secolul al XVII-lea) –, actul său de naștere se confundă cu decretul domnitorului Ioan Sandu Sturdza (8 august 1826). Piatra de temelie și construcția propriu-zisă învrednicesc amintirea mitropolitului Veniamin Costachi. Lucrările începutului privesc anul 1833, atunci când Johann și Gustav Freiwald (arhitecți originari din Viena) propuneau stilul neoclasic, nu neapărat potrivit obiceiului statornicit (dovadă și faptul că arhitectul rus Sungurov preluase, între timp, rolul esențial); prima etapă s-a „oprit” în dreptul lui 1841, anul următor însemnând și retragerea din scaun a celui supranumit „luminătorul Moldovei”; întreruperea activității scotea la iveală și rezistența precară a bolții centrale, remarcabilă prin dimensiunile ei aproape „împărătești”; după patru decenii de stagnare, stăruința mitropolitului Iosif Naniescu a convins autoritățile statului român independent să decidă reluarea lucrărilor /a doua „piatră fundamentală” era pusă la 15 aprilie 1880/; refacerea planurilor i-a fost încredințată arhitectului Alexandru Orăscu (rectorul Universității București), acesta adăugând două rânduri de pilaștri masivi în interior /clădirea nu devine o „zare retezată de nevoi”, ci una de plan basilical, cu o navă centrală și două nave laterale reduse, păstrează cele patru turnuri laterale decroșate, prin renunțarea la cupola centrală de mari dimensiuni /înlocuită cu un sistem de patru bolți, despărțite prin arce transversale/; focșăneanul Gheorghe Tattarescu, dedicat artei religioase, stilului influențat de academismul italian și, parțial, de iconografia tradițională bizantină, va împodobi catedrala cu scene biblice (bolțile navei centrale), va zugrăvi chipurilor de sfinți, va alcătui compozițiile decorative – integrând rigoarea neoclasicismului de factură italiană în canoanele „Erminiei” ortodoxe...
Până la aducerea, în anul 1889, a moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva (de la Mănăstirea „Trei Ierarhi”) s-a arătat chipul firesc al sfințirii din 23 aprilie 1887, familia primului rege al României, Carol I, legându-și numele (prin donații și declarații); amintesc substanţa sufletească modelată a plăcii de marmură aflate de-a dreapta intrării în pridvor – „Terminatu-s-a întreaga lucrare în anul mântuirii 1886, al domniei noastre al douăzeci-și-șaselea, al regatului meu al șaselea, împodobindu-se și înzestrându-se cu vase sfinte, candele de argint, policandre, odoare și veșminte prețioase, precum și cu cele 10 ferestre cu măiestrie împodobite și închinate de noi ca un prinos al râvnei noastre pentru înălțarea sfintei Biserici Ortodoxe, întru pomenirea mea, a iubitei mele soții Elisabeta și a urmașilor noștri”...

text: Nicolae Tomescu
foto: De la Henry Warren (1794-1879) - Edmund Spencer, Turkey, Russia, the Black Sea, and Circassia, Domeniu public, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=11826485

13/10/2026

Leopoldina Bălănuţă (10 decembrie 1934, Hăulișca-Păuleşti din actualul judeţ Vrancea/fost Putna – 15 octombrie 1998) absolvise, în 1957, Institutul de de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC) din Bucureşti/clasa Mariettei Sadova, Marcel Anghelescu; debutul său a fost corelat cu regia lui Ion Cojar, jucând-o pe Velea din „Prima întâlnire”/Tatiana Sîtina; ultimul ei rol (montat de acelaşi regizor) a fost cel din „O batistă în Dunăre”, de D.R. Popescu, la Teatrul „Naţional” din București… A avut roluri memorabile în „Vassa Jeleznova” şi „Mama” de Maxim Gorki, „Anna Karenina”, de Lev Tolstoi, „Medeea” de Euripide, „Martin Eden” de Jack London, „Noaptea Iguanei” de Tennessee Williams, „Oameni sărmani” de Feodor Dostoievski, „Livada cu vişini” de Anton Pavlovici Cehov, „Doi pe un balansoar” de William Gibson, în piesele lui Dumitru Radu Popescu/„Ca frunza dudului în rai”, „O batistă în Dunăre” (alături de Mariana Mihuţ şi Ileana Stana Ionescu).

A fost distribuită şi în filme, mai ales în roluri cu încărcătură dramatică: „Nunta de piatră” (1972), „Dincolo de pod” (1975), „Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii” (1979), „Clipa” (1979), „Bietul Ioanide” (1979), „Năpasta” (1982).

Leopoldina Bălănuţă a colaborat cu TVR: „Gaiţele” (1993), „Strigoii” (1992), „Trandafirul şi coroana”, „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”(1985), „Moartea unui comis voiajor” (1977), „Idolul şi Ion Anapoda” (1991) sunt doar câteva dintre piesele în care a apărut. Deşi considerată a fi o actriţă dramatică, Leopoldina Bălănuţă s-a reinventat în câteva roluri de comedie; sceneta TV „Carré de dame” de G.H. Brăescu, realizată în 1980 (unde întruchipează 4 personaje) reprezintă unul dintre momentele de referinţă din istoria divertismentului TV românesc.

S-a integrat spectacolului de poezie, s-a preocupat intens de pregătirea acestuia; continuatoare a recitativului dramatic creat de şcolile lui Constantin Nottara şi Gheorghe Storin, Leopoldina Bălănuţă a oferit un regal de muzică şi poezie, împreună cu Narcisa Suciu, în spectacolul „O întâmplare a fiinţei”/27 ianuarie 1998, pe versurile poeţilor Ana Blandiana, Ştefan Augustin Doinaş, Magda Isanos, Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu.

Fată de preot, s-a căsătorit, în 1977, cu actorul Mitică Popescu (Odihnă Veșnică). „Eu plec cu viața mea în teatru; teatrul vine cu viaţa lui în viaţa mea. Mă gândeam câtă dreptate a avut sărmanul Tarkovski, care spunea, în ultimele zile ale existenţei: «Doamne, am obosit aşteptându-te!» […] totdeauna arta mi-a apărut ca o ştafetă a Dumnezeirii”…

Text și colaj video: Nicolae Tomescu
secvențe din filmele: „Pisica de mare” /1963/ în regia lui Gh. Turcu, „Subteranul”/ 1967/ regizat de Virgil Calotescu, „Nunta de piatră” /1973/ regizat de Mircea Veroiu și Dan Pița pe baza nuvelei „Fefeleaga” scrise de Ion Agârbiceanu, „Dincolo de pod” regizat (1976) de Mircea Veroiu /ecranizarea romanului „Mara” de Ioan Slavici/, „Blestemul pămîntului – Blestemul iubirii” – o ecranizare (Mircea Mureșan, 1980) după romanul Ion de Liviu Rebreanu, „Semnul șarpelui” /1982/ regizat de Mircea Veroiu, „Umbrele soarelui” regizat (1988) de Mircea Veroiu și inspirat din „Romanul de familie” al lui Ion Brad, „Mult mai de preț e iubirea” (1982)
+ „Conu Leonida față cu reacțiunea” (TV, 1985), sceneta „Carré de dame” de Gh. Brăescu, „Gaițele” (TV, 1993)...

13/10/2026

In Memoriam Ciprian Porumbescu

În 1850 (anul în care, la Botoşani, se năştea Mihai Eminescu), Iraclie Golembiovschi se căsătorea cu Emilia Clodniţchi, la biserica din Volovăţ, ctitorită de Ştefan cel Mare; după trei ani, în 2/14 octombrie 1853, venea pe lume cel de-al doilea copil al lor, micuţul Ciprian /în Şipotele Sucevei – sat care „aparține” Ucrainei actuale/.
Timid şi retras, născut sub o stea nu tocmai norocoasă, Ciprian Porumbescu s-a îndrăgostit de muzică. Încă nu avea şapte ani când şansa i-a surâs, prin întâlnirea cu muzicologul Carol Miculi (şi-a petrecut câteva veri la Şipotele Sucevei/pentru a culege cântece populare/, găzduit fiind chiar de tatăl lui Ciprian), profesor la Conservatorul din Lemberg şi discipol al lui Chopin; Miculi, al cărui mormânt se află astăzi în cimitirul de lângă biserica din Stupca, lângă cele ale familiei Porumbescu, i-a intuit talentul; copilul a început să deprindă primele note muzicale, ascultând pianul lui Carol Miculi; apoi, atunci când Iraclie era mutat la Stupca, Ciprian a primit primele lecţii de vioară la Școala din Ilişeşti (în satul din apropiere); urmând gimnaziul la Suceava, a început să studieze pianul şi orga. Doar grădina se păstrează din tot ce-a fost domeniul pe care părinții „omului-baladă” (expresia îmi aparține) l-au avut la Stupca; înconjurată de livezi şi bolţi întregi de viţă-de-vie, casa (pierdută, de mult, din timpul războiului) a reprezentat locul cel mai iubit al lui Ciprian Porumbescu; avea să tânjească în timpul lunilor petrecute la tratament, în Italia, locurilor copilăriei avea să le ducă dorul în anii pe care i-a petrecut departe de Stupca; i s-au lipit de suflet satul şi casa, oamenii, pădurile din preajmă; sub bolţile din curtea casei i-a adus pe lăutarii din sat (de la care încerca să înveţe cântece şi să le reproducă apoi la vioară sau la pian); dinspre Ilişeşti venea, uneori, cu ţiganca Ilinca şi cu scripcarul Urdă, care ştiau cântece populare, iar sora Mărioara îi acompania la pian.
În perioada 1873-1877, Ciprian Porumbescu a urmat cursurile Institutului Teologic Ortodox din Cernăuţi; a studiat fără preget, singurele clipe de odihnă fiind vacanţele petrecute la Stupca; a cunoscut-o pe Berta Gordon, fata pastorului evanghelic din Ilişeşti, de care s-a îndrăgostit, dar familiile celor doi, de confesiuni diferite, nu au permis căsătoria (mai mult, tatăl Bertei a încercat/și a reușit/să-i îndepărteze pe cei doi tineri, trimiţându-şi fata în străinătate).
Trăind pătimaș în cuprinsul mişcării patriotice de „redeşteptare a solidarităţii naţionale”, pentru care ținuse discursuri înflăcărate (împotriva stăpânirii austro-ungare), sănătatea i-a fost șubrezită cu o și mai mare forță (suferea răceli frecvente, cu febră puternică, fiind chinuit de frisoane); a compus imnul societăţii studenţeşti „Arboroasa” (înfiinţată, la Cernăuţi, după numele vechi al Bucovinei); în ultimul an de seminar, era ales preşedintele acesteia; în octombrie 1877, după o telegramă trimisă/la Iaşi/ cu ocazia manifestărilor organizate în memoria domnitorului Grigore Ghica, membrii societății „Arboroasa” au fost arestaţi (sub acuzaţia de „înaltă trădare”, înscenându-li-se un proces; cele aproape trei luni de detenție aveau să-i fie fatale lui Ciprian Porumbescu). De ceva vreme, moartea îl revendicase. Nu înainte de a-și schimba numele de familie în Porumbescu /din Golembiovschi/(Golemb, Galamb=porumbei)/. S-a întors la Universitatea din Cernăuţi, după care a plecat să-şi împlinească visul şi să-şi continue studiile la Viena; din capitala imperiului a mers la Braşov / ca profesor de muzică la „Gimnaziul mare românesc”, angajându-se, deopotrivă, ca dirijor la Biserica „Sfântul Nicolae” din Scheii Braşovului/; compunea „Crai Nou”/piesă în două acte scrisă pe textul poeziei lui Vasile Alecsandri/, cu un succes imens (februarie 1882).

Sfârşitul vieții pământești i-a făcut singura „favoare” (întoarcerea acasă, din Italia însorită, a fost „pe placul” tuberculozei): să „închidă ochii” îngrijit de Mărioara (sora lui Ciprian Porumbescu) şi de tatăl său Iraclie; cântase rar în ultimele luni, vioara devenise prea grea pentru el; „Pe zi ce trece mă simt tot mai slab şi mai d***l. Mi-e teamă că nu mai am mult a încurca lumea”. Stupca (6 iunie 1883) ne (re)amintește: „trecem” (ca oameni), ideile rămân. Pentru Ciprian Porumbescu, limba pe care o rostea („Balada pentru vioară şi pian”, „Rapsodia română”, „Imnul Unirii”/„Pe-al nostru steag”, „Crai Nou”), floare trăind prin metaforă, devenise limba adevărului, curajul de a mărturisi virtutea, mitologia și prezentul voinței de „a fi”. Vârsta la care a plecat către veșnicie (30 de ani, neîmpliniți) nu a fost una a cuvintelor eșuate în mii de ascunzișuri, nici vârsta orologiilor așteptând disperarea clepsidrei; nașterea unei vârste a geniului muzical, pe care acum o despletim, judecând-o, era – pentru eroul nostru – vârsta faptelor respirând prin oameni, vârsta cuvintelor și solfegiilor ajungând în eternitate.

Nicolae Tomescu-Stachie

13/10/2026

13/10/2026

13/10/2026

13/10/2026

13/10/2026

13/10/2026

13/10/2026

13/10/2026

13/10/2026

Address

Website

Alerts

Contact The Business

Shortcuts

Share

Listing takedown request